Texte Patristice, Scrieri Teologice și Literatură Creștină Veche

Această pagină va fi formată din Texte Patristice, Scrieri Teologice Ortodoxe și din texte cuprinse în Literatură Creștină Veche ce fac referire la tema pe care o tratează acest blog, dar și din texte de mîngîiere pentru părinții care au pierdut un copil.

Primul text aparține lui Filoxen de Mabbug, care este unul dintre cei mai erudiți scriitori creștini siriaci. A fost episcop de Mabbug și unul dintre cei 54 de episcopi siriaci exilați de către patriarhul Justin din cauză că nu au acceptat hotărîrile Sinodului IV din Calcedon. A fost un scriitor elegant, erudit și un exponent al creștinismului practic. A tradus Sfînta Scriptură pentru prima dată în Biserica Siriacă, încercînd să asigure o traducere cît mai curată a Septuagintei. A scris și Comentarii la Evanghelii; parți din aceste comentarii sînt cuprinse în 2 manuscrise și se păstrează la Muzeul Britanic. A realizat 13 Omilii despre viața și ținuta creștinului, din care mai există cîteva exemplare foarte vechi tot la Muzeul Britanic.

Mai jos este redat un text din Omilia a IX-a, 260 (SC 44, p. 247). Traducerea acestui text îi aparține lui Marius Ivașcu, căruia îi mulțumesc pentru osteneală.

1. Literatură Creștină Siriacă

  • Filoxen de Mabbugh, Omilia a IX-a, 260 – Zămislirea și nașterea făpturii noastre duhovnicești

Fătul are deja alcătuite toate părțile trupului său, dar nu și le poate folosi câtă vreme se află în pântecele mamei. Odată ce se naște în lume, trupul își dezvoltă simțurile și mădularele și începe să și le poată folosi. Trupește, făptura omului se desăvârșește în lume.

Același lucru este adevărat și pentru făptura noastră duhovnicească. Ea începe din starea de făt. Apoi iese din pântece și, puțin câte puțin, se dezvoltă până ajunge „la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13).

Plodul se alcătuiește din sămânță și ovul; făptura noastră duhovnicească se zămislește din apele Botezului prin focul Duhului.

La nivelul firii, fătul trece din neființă în ființă; fătul duhovnicesc trece de la starea informă în care nu este fiu al lui Dumnezeu la cea de copil al Lui.

După legea firii, fătul se dezvoltă încet; făptura noastră duhovnicească, odată zămislită ca fiu al lui Dumnezeu, crește în lume ca în pântece, după măsura dreptății la care se poate ajunge pe lumea aceasta.

În cele din urmă, fătul își părăsește maica și se naște în lume; fătul duhovnicesc, când a împlinit toată dreptatea după legea lumească, iese din lume pentru a se naște din nou.

Pătrunde apoi într-o altă lume – în lumea dreptății lui Hristos.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

2. Scrieri Teologice Ortodoxe

  • Matușka (Preoteasa) Anna a abordat problematica pruncilor născuți mai înainte de vreme din perspectivă ortodoxă, prin intermediul cărții ”Viața după moarte” a mitropolitului Hierotheos de Nafpaktos și a tratatului scris de către Sfîntul Grigorie de Nyssa”Despre pruncii morți prematur”. Sursa este și de această dată blogul Lost Innocents. Traducere din engleză: Matușka Eufemia.

Nu există nicio hotărâre oficială a Bisericii Ortodoxe (este cazul Bisericii Ortodoxe din America. După cum știți, Biserica Ortodoxă Română a dat o Hotărîre a Sfîntului Sinod -care datează din 5 mai 1908 – prin care preoților li ”se dă voie să săvârșească slujba religioasă a pogribaniei pentru copiii, născuți morți precum și acelora cari mor mai’nainte de a fi botezați, fiind fii de creștini ortodoxi”) cu privire la statutul de prunci născuți mai înainte de vreme/prematur. Acest subiect este tratat foarte puțin în scrierile Părinţilor Bisericii. Ocazional, în aceste scrieri, Părinţii Bisericii s-au referit în mod diferit (şi, uneori, contradictoriu) despre acest lucru. În cele din urmă, acest lucru este o mare taină pentru noi, ascuns de noi de către Domnul în înţelepciunea Lui. Dar noi încredinţăm  toate lucrurile – pre noi înşine şi unul pre altul, şi toată viaţa noastră – lui Hristos Dumnezeul nostru, Care – în înţelepciunea Sa, cu dragoste şi cu milă – a dat viaţă copiilor noştri. I-a creat după Chipul Său, şi apoi în înţelepciunea Lui, din dragoste și mare milă i-a luat la Sine.

Rândurile care urmează sunt din cartea „Life  After Death” (Viața după moarte), scrisă de către Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos. Autorul discută despre tratatul scris de către Sfântul Grigorie de Nyssa ” Despre pruncii morți prematur”.

„Există o mare dezbatere şi o mare îngrijorare asupra statului sufletelor copiilor nebotezaţi. Înţelegerea naturii şi a scopului Botezului este cheia pentru a înţelege mai bine:

„Cum va fi copilul judecat sau unde va fi trimis, din moment ce el nu a făcut nici rău nici bine în viaţa lui? Sfântul Grigorie spune că problema nu poate fi pusă în acest fel, deoarece aceasta nu este o chestiune de dreptate, ci o stare naturală de sănătate sau de boală a naturii umane. […]„ 

Această învăţătură a Sfântului Grigorie de Nyssa ne dă posibilitatea de a sublinia faptul că sufletul unui om nu este impur la naștere, ci este pur. Omul de la naşterea lui experimentează luminarea minții. Prin urmare, vedem că, chiar şi pruncii/sugarii pot avea rugăciunea minții* („noetic prayer”), care corespunde, desigur, imaginilor şi reprezentărilor de vârsta lor. Atunci când o persoană este creată, mintea ei se află într-o stare de luminare. Am observat de multe ori că există copii care se roagă, chiar şi în somn. Un călugăr de la Muntele Sfânt spune că atunci când pruncii îşi îndreaptă atenţia în altă direcţie şi râd fără un motiv, înseamnă că ei își văd îngerul păzitor. Ceea ce se întâmplă în Vieţile Sfinţilor, pentru care este cu totul firesc să fie cu îngerii, se întâmplă și pruncilor/copiilor mici.

Prin urmare, teologia ortodoxă nu învață ceea ce spune teologia în Occident, și anume că omul moşteneşte vina păcatului strămoşesc. Pentru că noi credem că la naştere o persoană are o minte pură: mintea lui este luminată, deoarece aceasta este starea naturală. Moştenirea păcatului strămoşesc, așa cum am spus într-un alt loc, constă în faptul că organismul moşteneşte stricăciunea şi moartea, care, cu trecerea timpului și pe măsură ce copilul crește și  dezvoltă pasiuni, întunecă latura rațională (mintea) din sufletul său.

Într-adevăr, dezvoltarea pasiunilor legate de stricăciune şi de moarte şi întunericul mediului în care trăiește, întunecă latura rațională (mintea) din sufletele copiilor.

Mai este și problema legată de ceea ce se întâmplă la Sfântul Botez. Întrebarea care se pune este că – de vreme ce pruncii au o minte pură, care se află într-o stare de luminare, şi au și rugăciunea minții – de ce îi botezăm?

Răspunsul, după cum vom vedea din întreaga tradiție patristică, este că, prin Sfântul Botez nu putem scăpa de vina păcatului strămoșesc, dar suntem altoiți pe Trupul lui Hristos, Biserica, şi căpătăm puterea de a birui moartea. Acesta este modul în care noi înţelegem Botezul pentru copii. Îi botezăm pentru ca ei să devină membri ai Bisericii, membri ai Trupului lui Hristos, pentru ca ei să poată trece peste moarte, pentru ca ei să își poată dezbrăca hainele de piele, de stricăciune şi de moarte. Pe măsură ce cresc, ori de câte ori mintea devine întunecată de patimi şi de întunericul din lume, ei pot avea capacitatea de a birui moartea în Hristos, de a depăşi patimile şi de a-și curăți latura rațională (mintea) a sufletelor lor.

[…]

Scopul principal al Botezului, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, este acela de a atinge îndumnezeirea, care se realizează numai în Hristos şi în Biserică.

Din moment ce acest punct este crucial, să îmi fie permis să citez din cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa despre curăția sufletelor de copii: „întrucât pruncul nevinovat nu are nici o astfel de rană în faţa ochilor sufletului său, ascunzând măsura de lumină, acesta continuă să existe în această viaţă naturală; el nu are nevoie de sănătatea care vine de la curăţire, pentru că niciodată nu a cunoscut ciuma în sufletul său „. Mintea  copilului este curată, ea nu a fost bolnavă, ea se distinge prin sănătate şi prin starea naturală şi, prin urmare, nu este împiedicată deloc să se împărtășească cu lumina dumnezeiască.

[…]

Ideea este că pruncii care pleacă înainte de vreme nu se află într-o stare dureroasă şi nici nu devin egali cu cei care s-au luptat să fie curățați prin virtuți. Ei sunt în providenţa lui Dumnezeu. … Drumul spre Dumnezeu și participarea la lumina necreată este o stare naturală a sufletului, şi pruncii nu pot fi lipsiți de acest lucru, deoarece prin puterea harului dumnezeiesc ei pot atinge îndumnezeirea”.

* Nota traducătoarei: Rugăciunea minții (noetic prayer) nu se referă ad litteram la Rugăciunea lui Iisus, ci la faptul că mintea pruncilor din pîntecele mamei lor se roagă, prin participare împreună cu mamele la rugăciune. ”Rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu” spune Evagrie Ponticul.

Textul de mai sus este preluat din cartea Life After Death” a mitropolitului Hierotheos Vlachos, ediția în limba engleză. Deci, toate ideile și rîndurile de mai sus îi aparțin renumitului teolog și ucenicului cuviosului părinte Sofronie Saharov.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

”Odată, pe cînd copilul se afla în pîntecele maicii sale – se petrecea într-o zi de duminică – maica sa veni, ca de obicei, la biserică, în timpul cîntării Sfintei Liturghii. Și stătea în pridvor împreună cu alte femei; iar cînd toată lumea aștepta în tăcere să se înceapă citirea Sfintei Evanghelii, deodată pruncul începu să strige în pîntecele mamei sale, încît mulți s-au speriat de acel țipăt, de această preaslăvită minune săvîrșită de prunc. Și din nou, înainte de a se începe cîntarea Imnului Heruvic, adică ”Cei ce pe Heruvimi”, deodată pruncul începu a striga tare a doua oară din pîntecele maicii sale, mai tare ca prima dată, astfel încît glasul său se răspîndi în întreaga biserică, şi maica lui stătea îngrozită, iar femeile care erau în faţă se întrebau cu nedumerire şi spuneau în sinea lor: “Ce va fi cu pruncul acesta?”. Iar cînd preotul rosti “Să luăm aminte, sfintele sfinţilor!”, pruncul strigă din nou cu glas tare, a treia oară. maica lui, de spaimă, aproape că se prăbuşi la pămînt şi, înfricoşîndu-se, începu să plîngă încet, cu mare cutremurare. celelalte femei cucernice se apropiară de ea şi o întrebară: “Nu cumva ai la sîn un copil înfăşat, că i-am auyit ţipătul de prunc, răsunînd în întreaga biserică?”. Ea însă, neputînd a-şi înăbuşi lacrimile, aproape că nu putea vorbi şi le spuse atît: “Căutaţi în altă parte, eu nu am niciun copil”. Ele mai iscodiră, mai întrebară care pe care, dar nu găsiră nimic. Şi iarăşi veniră la ea, spunîndu-i: “Am căutat în toată biserica şi nu am găsit pruncul. Cine să fie pruncul care a ţipat?”. Iar maica sa, nefiind în stare să tăinuiască cele întîmplate, despre care acum era întrebată, le răspunse: “Nu am prunc la sîn, cum credeţi voi, ci am în pîntece un făt nenăscut. El este cel care a ţipat”. Atunci femeile i-au spus: “Cum poate avea glas un făt nenăscut, aflat în pîntecele maicii?”. Iar ea le-a răspuns: “Şi eu m-am mirat de aceasta, m-a cuprins înfricoşarea şi tremur, neînţelegînd cele ce s-au petrecut”.

Am postat acest episod în urma unui comentariu ce spunea că pruncii nu se pot ruga în pîntecele mamei lor.  Din această relatare din viața Sfîntului Serghie de Radonej reiese tocmai faptul că se pot ruga, atît cît le este îngăduit și în afara înțelegerii noastre raționale.

Despre Viața Sfîntului Serghie de Radonej puteți citi aici.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

3. Texte Patristice 

  • Sfîntul Ioan Gură de Aur

”În al treilea rînd, el (Sfîntul Ioan Gură de Aur) le amintește părinților că, de fapt, nu ei sunt creatorii copiilor lor, copiii fiind totdeauna darul lui Dumnezeu, care îi încredințează temporar părinților lor pentru ca aceștia să le poarte de grijă. În acest context, iată cum îi mîngîie Sfîntul Părinte pe părinții cărora le-a murit un copil:

<Dacă se întîmplă ca El să vă ia fiul, nu pe fiul vostru îl ia, ci pe slujitorul Lui, căci nu voi l-ați plăsmuit, ci El este Cel care l-a creat. Voi doar ați contribuit la venirea lui pe lume; întreaga operă de creare a pruncului îi aparține Domnului> (Omilia X la 1 Corinteni, PG 61.85D (PNPN1, XII,p.56). Vezi și Omilia XXXVIII la Facere, în care Sfăntul Ioan Gură de Aur îi mustră pe ”cei mai mulți bărbați” care ”judecă ușor și fără socoteală cînd atribuie femeilor lor nașterea sau nenașterea de copii; [ei] nu-și dau seama că totul se datorește Creatorului firii și că nici unirea dintre bărbat și femeie și nici altceva n-ar putea face nimic pentru nașterea de copii, dacă n-ar fi ajutorul mîinii celei de sus, care deșteaptă firea spre nașterea de prunci” (Omilia XXXVIII la facere, 4, PB 82, p.358); vezi de asemenea și Omilia LVI la Facere, 15, PB 87, p. 125)

Sfîntul Ioan Hrisostom nutrea speranța că astfel de povețe îi vor ajuta pe părinți să-și ducă povara mîhnirii provocate de pierderea unui copil, rămînînd mulțumitori față de Dumnezeu și față de darurile pe care El le face oamenilor în înțelepciunea Lui, și păstrînd o atitudine echilibrată de detașare sau despătimire (apatheia) față de tot ce ține de întîmplările vieții”.

(Extrase din cartea ”Bărbatul și femeia în viziunea Sfîntului Ioan Gură de Aur” de David C. Ford, Traducere de Luminița Irina Niculescu, Editura Sophia, București, 2004, p. 110)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

  • Sfîntul Grigorie de Nyssa

Pe pagina OrthodoxWiki apar următoarele informații despre acest ”Părinte al Misticii” din Biserica Ortodoxă:

Sfântul Grigorie al Nyssei (335-384) n-a fost nici un mare administrator al Bisericii şi un legislator al vieţii monastice ca fratele său, Sfântul Vasile cel Mare († 1 ianuarie), nici un predicator prestigios şi un poet ca Sfântul Grigorie de Nazianz († 25 ianuarie). El a luat-o totuşi înaintea tuturor Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti din secolul al IV-lea ca cel mai erudit teolog speculativ al timpului, ca mistic şi chiar „Părinte al misticii”. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 ianuarie.  

Învăţătura despre îndumnezeire şi epectază

Căci dacă monahismul răsăritean îşi datorează organizarea Sfântului Vasile, orientarea duhovnicească i-o datorează Sfântului Grigorie, prin scrierile despre îndumnezeire (gr. theosis) şi despre epectază (gr. epektasis = întindere, urcuş) – învăţături esenţiale ale misticii şi asceticii ortodoxe, potrivit cărora sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-o continuă şi fără oprire mişcare ascendentă pe scara virtuţilor către treptele superioare ale plenitudinii harului şi până la îndumnezeire. Acest urcuş (gr. anábasis) este elanul către Dumnezeu pe care erosul dumnezeiesc îl imprimă ca un element dinamic în fiinţa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (gr. katharsis), o creştere spirituală spre „mãsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Simbolul epectazei este Moise, care „nu se opreste deloc din urcusul său, nici nu-şi fixează limite la mişcarea sa către înălţimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca pe treptele acesteia şi continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna, înaintând, spre una superioară” (Grigorie al Nyssei – Viaţa lui Moise. Tratat de desăvârşire în virtute, Theorie II, 227).

Grigorie, episcop al Nyssei

În anul 371, la vârsta de 35 de ani, Grigorie este ales episcop al Nyssei, un târguşor din pustia Cappadociei ce depindea de scaunul mitropolitan de Cezareea, unde era arhiepiscop fratele său, Vasile. Nepriceput în politica şi administraţia bisericească – ca orice mistic autentic! – sfântul devine repede victima maşinaţiunilor ereticilor arieni din părţile locului. Aceştia, profitând de naivitatea şi nevinovăţia lui, îi încurcă gestiunea financiară a episcopiei, apoi îi înscenează un proces de deturnare de fonduri şi obtin depunerea lui din scaunul episcopal în anul 376. Dar doi ani mai târziu, în 378, la moartea împăratului arian Valens, dreptatea este restabilită şi Sfântul Grigorie se reîntoarce la Nyssa, unde poporul îi face o primire triumfală.

„Stâlp al Ortodoxiei”

Totuşi, aceşti ani zbuciumaţi şi mai apoi moartea Sfântului Vasile († 379) au avut darul să-i schimbe viziunea asupra lumii şi să facă din el un luptător fervent pentru ideile reformatoare ale fratelui său, al cărui moştenitor spiritual şi continuator s-a făcut.

S-a opus ereziei ariene şi a susţinut doctrina identităţii de substanţă a Sf. Treimi la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381. Astfel, participanţii la acest sfânt sinod l-au recomandat ca „stâlp al Ortodoxiei”, iar împăratul Teodosie cel Mar (379-395) l-a impus ca normă de credinţă adevărată pentru toată lumea creştină.

Scrieri

Scrieri dogmatice

  • Contra lui Eunomie
  • Răspunsuri la a doua carte a lui Eunomie
  • Despre Duhul Sfânt
  • Despre Sfânta Treime, şi despre dumnezeirea Duhului Sfânt
  • Despre „Nu trei Dumnezei”
  • Despre credinţă

Scrieri ascetice şi morale

  • Despre feciorie
  • Despre moartea prematură a copiilor
  • Despre pelerinaje

Scrieri filosofice

  • Despre facerea omului
  • Despre suflet şi înviere
  • Viaţa lui Moise

Scrieri apologetice

  • Catehismul cel mare

Scrieri oratorice

  • Cuvântare funebră despre Meletie
  • Despre botezul lui Hristos

Scrisori

  • Către Eusebiu
  • Cetăţii Sebastia
  • Către Ablabius
  • Către Cynegius
  • O mărturie
  • Către Stagirius
  • Unui prieten
  • Unui învăţăcel în cele clasice
  • O invitaţie
  • Către Libanius
  • A doua scrisoare către Libanius
  • Despre scrierea contra Eunomius
  • Bisericii din Nicomidia
  • Episcopului din Melitene
  • Către avocatul Adelphius
  • Către Amfilohie
  • Către Eustathia, Ambrosia şi Basilissa
  • Către Flavian
  • Către Olimpiada: Comentariu la Cântarea cântărilor

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Dumnezeul Părinţilor noştri, care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuieşte viaţa noastră.

Condac, glasul al 8-lea:

Insuflatul de Dumnezeu ierarh al Bisericii şi cinstitul scriitor de cântări al înţelepciunii, mintea cea priveghetoare a Nisei, Grigorie, dănţuind şi desfătându-se cu îngerii întru dumnezeiasca lumină se roagă neîncetat pentru noi toţi.

Condac, glasul 1:

Cu ochiul sufletului priveghind, ierarhe, te-ai arătat lumii ca un păstor priveghetor şi cu toiagul înţelepciunii tale, preafericite cuvioase, ai alungat pe toţi rău-voitorii credinţei ca pe nişte lupi, păzindu-ţi turma nevătămată, preaînţelepte Grigorie.

Iconografie

Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, Bucureşti, 2000, pp. 152, 195) precizează că Sf. Grigorie al Nissei trebuie zugrăvit ca episcop bătrân, cu barba ascuțită, zugrăvit ca și Sf. Vasile cel Mare, fratele său, doar că mai vesel la figură şi mai bătrân, spunând: „Mulţumim Ție, Împărate nevăzute, Carele cu puterea Ta cea nemăsurată toate le-ai făcut…”

Surse

  • Macaire, hieromoine de Simonos-Petras, Le Synaxaire. Vies des Saints de l’Église Orthodoxe, Thessalonique: ΤΟ ΠΕΡΙΒΟΛΙ ΤΗΣ ΠΑΝΑΓΙΑΣ
  • en:Gregory of Nyssa

Sfîntul Grigorie de Nyssa a scris lucrarea ”Despre pruncii morți prematur”. Aceasta apare la Capitolul ”Scrieri Dogmatico-Polemice și Morale”, în ediția din limba română a Părinților și Scriitorilor Bisericești, în volumul cu numărul 30. (PSB 30, Sfîntul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea a doua, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 409-428.)

Îmi cer scuze dacă scanarea acestei scrieri a ieșit mai neclară pe alocuri.

 

 

  • Efthimie Zigaben

A fost monah, dogmatist al curții împărătești (a trăit în vremea împăratului bizantin Alexie I Comnenul), ritor și exeget.

Nu se cunoaște locul în care s-a născut, data nașterii sau anul trecerii la Domnul. Însă s-au păstrat cărți scrise de el, cărți care alcătuiesc o sinteză prețioasă a viziunii patristice asupra Sfintelor Evanghelii.  Din fericire, cartea lui Tîlcuire la Evanghelia după Luca  a apărut în cadrul Colecției Tîlcuiri la Sfînta Scriptură, cu traducere din limba greacă veche și note de Adrian Tănăsescu-Vlas, la Editura Sofia, Editura Cartea Ortodoxă, la București, în anul 2006. Pe această pagină se află mai multe detalii despre viața acestui scriitor bisericesc.

Postez mai jos un fragment din cartea Tîlcuire la Evanghelia după Luca, p. 21-23, care tălmăcește episodul referitor la întîlnirea dintre Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu și cuvioasa Elisabeta – amîndouă purtînd prunci în pîntece – pe Mîntuitorul și pe Sfîntul Ioan Botezătorul:

41. Și a fost cînd a auzit Elisavet închinăciunea Mariei, săltat-a pruncul în pîntecele ei.

Prin gura maicii Sale a grăit Hristos, prin urechile maicii sale a auzit Ioan – și cunoscînd mai presus de fire pe Stăpînul său, L-a propovăduit prin săltare: că Pruncul cel din pîntecele Fecioarei a dăruit îndată har prorocesc pruncului din pîntecele sterpei.

41-42. Și s-a umplut de Duh Sfînt Elisavet, și a strigat cu glas mare și a zis: ”Binecuvîntată ești tu între femei, și binecuvîntat este rodul pîntecelui tău”.

Pruncul cel din stearpă propovăduiește pe Pruncul cel din Fecioară, iar stearpa propovăduiește pe Fecioară: că umplîndu-se de Duhul Sfînt cel ascuns în mitrasul (uterul) Elisavetei, se umple și dînsa, și prorocește ceea ce purta în pîntece proroc, și laudă pe Fecioara, și pe rodul pîntecelui Fecioarei.

43. ”Și de unde mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine?”

”De unde să mi se întîmple mie un lucru mai presus de cuget ca acesta?” Precum mai tîrziu fiul Elisavetei, venind Hristos la dînsul, s-a numit pe sine nevrednic de o venire ca aceasta a Stăpînului, așa și acum maica lui se numește nevrednică de o venire ca aceasta a Stăpînei. Și mai înainte de zămislire a numit-o Maică, iar pe Cel ce avea să se nască dintr-însa – Domn, dînd mărturie de adevărul cuvintelor îngerești și întărind credința ei.

44. ”Că iată, cum fu glasul închinării tale întru urechile mele, săltat-a pruncul cu bucurie în pîntecele meu”.

Săltat-a pruncul cu bucurie, simțind încă de atunci mîntuirea omului și veselindu-se pentru ea. 

45. ”Și fericită este ceea ce a crezut că va fi săvîrșire celor zise ei de la Domnul”.

O fericește pe Maria că a crezut celor grăite ei de către Domnul prin înger: că a cunoscut cu duhul Elisavet și cuvintele îngerului, și că Fecioara a crezut în ele. De născut, au mai născut și alte sterpe – însă nicicînd nu s-a învrednicit vreun prunc de dăruirea prorocească încă din pîntecele maicii sale. Deci, lucruri mai presus de cuget s-au făcut cu această stearpă, ca să se bucure de crezare și cele cu totul mai presus de fire care s-au făcut cu Fecioara.

  • Jean-Claude Larchet/ „Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi“:

christ_children_word_oct09

  1. „Teoria însufleţirii imediate a omului, prin care se admite că el primeşte dintru început un suflet deplin, care îl face din clipa în care a fost conceput o fiinţă omenească deplină, un ipostas cu o existenţă independentă şi o persoană, corespunde Tradiţiei Bisericii de Răsărit, primită de timpuriu şi păstrată până în ziua de azi“.
  2. „Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică“.
  3. „Ideea exprimată de Sfântul Maxim Mărturisitorul că logosul oricărei fiinţe omeneşti – în care se cuprind ipostasul şi natura ei, venirea la existenţă într-un anumit moment şi destinul său spiritual – a fost definit de voinţa dumnezeiască şi îşi are temeiul în Logosul dumnezeiesc mai înainte de toţi vecii vine şi ea în sprijinul recunoaşterii valorii embrionului şi fetusului uman, ca şi ideea, dezvoltată de unii Părinţi, că el continuă să trăiască şi chiar să crească în veşnicie, potrivit unei alte modalităţi de a fi, până la o maturizare care-i permite să se împărtăşească de bunătăţile dumnezeieşti“.

SursA: ZiarulLumina

  • Părinţii vorbesc de apariţia simultană a trupului şi a sufletului

SuffertheLittleChildren

Tertulian: „Am susţinut tovărăşia cărnii şi a sufletului de la început, de la unirea seminţelor înseşi, şi până la completa dezvoltare a fătului.“ „De la zămislire trupul şi sufletul sunt în acelaşi timp semănate, formate şi aduse la viaţă.“

Sfîntul Irineu: „Sufletul nu este anterior trupului cât priveşte existenţa; şi nici trupul nu se formează înaintea lui, ci aceste două elemente apar în acelaşi moment“.

Clement Alexandrinul: „(…) îngerii sunt cei care aduc sufletul înainte de zămislire, iar când se spune în Evanghelie «pruncul a săltat (…) în pântecele meu» (Lc. 1, 44), aceasta arată că avea suflet.“

Sfântul Grigorie de Nyssa: „N-a fost dată nici o întâietate unuia sau altuia, nici sufletului faţă de trup, nici invers, pentru ca nu cumva din pricina unei deosebiri de timp să ajungă omul în vrajbă cu sine însuşi (…). Aşadar, cu dreptate se poate spune că nici sufletul nu exista înainte de trup şi nici trupul nu există înainte de suflet, ci pentru amândoi nu-i decât un singur început (…), şi anume în primele momente ale venirii noastre pe lume.“ „Embrionul este un izvor de căldură şi de putere, dovadă că este însufleţit.“

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Trupul şi sufletul sunt părţi ale omului, şi părţile au cu necesitate o referire una la alta – pentru că ele constituie întregul care le caracterizează -, iar cele referitoare una la alta sunt din cele ce totdeauna şi oriunde au venit la existenţă deodată, constituind ca părţi, prin întâlnirea lor, forma întreagă.“ „E cu neputinţă ca sufletul şi trupul, ca părţi ale omului, să existe în timp unul înaintea altuia, pentru că altfel «logosul» – adică definiţia esenţială a omului -, la care se raportează fiecare dintre ele, se va evapora.“

Sfântul Ioan Damaschin: „Trupul şi sufletul au fost făcute simultan (de Dumnezeu), şi nu întâi unul şi apoi celălalt (…).“

Sfântul Nichita Stithatul: „Sufletul se dă în acelaşi timp cu trupul, aşa încât este împreună existent cu el şi de o vârstă, din clipa formării trupului. Într-adevăr, omul a fost făcut în acelaşi timp din trup şi suflet şi ele nu sunt cumva unul mai înainte de celălalt sau unul după altul.“ SursA: ZiarulLumina

 

  • – Cum trebuie sa privim necazurile?
  • – Spune Sf. Ioan Gura de Aur: de mare folos sunt necazurile, pentru ca ne curata de pacate si ne fac mai intelepti. Dumnezeu, in milostivirea Lui, ne da si incercari. Trebuie sa le rabdam, ca ele nu vin fara rost; nu trebuie sa ne revoltam. Daca stie Dumnezeu si numarul firelor de par din cap, atunci tot ceea ce vine asupra noastra e cu ingaduinta Lui. Iar daca Dumnezeu ingaduie ceva, aceea este numai spre folosul nostru. “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvantat”. Zic unii: “De ce ma pedepseste Dumnezeu asa, ca n-am facut nici un rau ?”. Trebuie, dar, sa intelegem ca fiecare avem o cruce de dus, care nu e mai grea decat putem duce, si care ne e de folos.

SursA: http://www.crestinortodox.ro/interviuri/interviu-arhimandritul-petroniu-tanase-staretul-schitului-prodromu-70463.html#

 

 

 

Anunțuri

14 răspunsuri la Texte Patristice, Scrieri Teologice și Literatură Creștină Veche

  1. Ramona zice:

    Pruncii născuţi morţi nu sunt botezaţi, cum le daţi un nume? Bănuiesc că în afara oricărui ritual religios. Am întâlnit o expresie în popor pentru a pomeni pe pomelnic aceşti prunci: „cel din lume fără nume”.

    • Dragă Ramona,
      orice om, din pîntecul mamei lui, este o ființă/persoană și are o identitate. De aceea, el poate purta și un nume chiar dacă nu l-a primit la Botez. Numai lucrurile sînt generale sau comune și poartă un nume comun, pe cînd oamenii se disting prin nume, conștiință și persoană.
      În Molitfelnic există o rugăciune de punere a numelui după 8 zile de la naștere și înainte de Botez, pe care o citește preotul.
      Eu cred că dacă punem nume pruncilor nu înseamnă că prin aceasta se încalcă ritualurile creștine. Ei sînt persoane și au dreptul să poarte un nume conferit de părinți încă dinainte de a se naște, întrucît preotul doar confirmă numele, nu îl pune el și nici nu îl alege el. Eu am vorbit cu pruncul meu cît timp a fost în pîntece și i-am spus tot timpul Nectarie – nume pe care i l-am dat din momentul în care am știut că sînt însărcinată. Altfel, dacă pruncii care s-au născut morți nu au nume, se presupune că nu sînt persoane, ci rămîn doar mase amorfe de carne sau sarcini pierdute – după uzul medical.
      Pe de altă parte, Sinodul BOR, prin hotărîrea din 1908 a aprobat înmormîntarea pruncilor născuți morți sau nebotezați. Asta ar însemna că îi putem îngropa, dar nu le putem pune un nume pe Cruce? Sau să nu fie pomeniți cu niciun nume? De vreme ce li se poate face înmormîntare, au dreptul și la un nume pe Cruce.
      În Biserica veche, catehumenii care erau vii aveau un nume înainte de Botez. De multe ori acest nume era înlocuit de altul la Botez.
      Prin urmare, cred că orice ființă umană concepută poate purta un nume prin iconomia lui Dumnezeu și prin dragostea și bunăvoința părinților.
      Din punct de vedere teologic numai lucrurile și obiectele au nume comun sau un număr, iar oamenii au nume proprii.
      În ceea ce privește tradiția populară pe tema aceasta, teologia nu poate argumenta asemenea expresii, care sînt naive și uneori chiar superstițioase.
      Biserica Ortodoxă nu se bazează pe o teologie folclorică, ci pe o concepție clar definită despre persoane și lucruri, realizată de Părinții Bisericii: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazians, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Damaschin.
      În tradiția liturgică se spune ”Zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul”, nu se spune zămislirea unui prunc fără de nume.
      În concluzie, cred că orice ființă – vie sau moartă, născută sau ne-născută, creștină sau ne-creștină poate purta un nume.
      Te îmbrățișez, cu nădejdea că am fost înțeleasă (:

    • Draga Eufemia,
      Iti cer iertare dar trebuie sa reactionez la comentariile de pe blogul dedicat lui Nectarie, de la pagina cu Textele patristice. Nu e un dialog pentru ca mi se pare ca persoana care comenteaza nu raspunde la ce ii spui tu ci duceun fel de monolog agresiv din ce motive numai dumneaei stie. Argumentarea ta este foarte solida, iar atacul nefondat.

      Eu nu o sa intru in discutia teologica ca nu pot, dar pot sa iti aduc gandurile mele pe o linie de gandire lumeasca, in mare parte juridica. E vorba de persoana. In comentariile de pe blog, scrii foarte frumos desprepersoana si ma bucura gandurile tale pentru ca se intalnesc cu ale mele. Imi pare rau ca trebuie sa o faci intr-un context agresiv si ostil care se adauga durerii tale.
      O sa incep cu ce am facut eu cand mi-ai spus de pierderea lui Nectarie. Nu stiam cum sa ma rog si nu am indraznit sa te intreb atunci. E cert ca pentru mine Nectarie este o persoana (nu un simplu individ al unei specii) din motive pe care le expun mai jos. Bineinteles nu stiam in ce stare este el pana sa nu ma luminez un pic datorita lamuririlor teologice date de tine, asa cum nu stiu ce se va intampla cu cei care nu sunt crestini – cu toti oamenii din jurul meu, practic (multi nu sunt botezati, altii sunt musulmani etc, am avut doar o colega catolica) – si in privinta asta mi-a fost de ajutor parintele Rafail care il cita pe Homiakov zicand ca nu putem judeca ce este in afara Bisericii. Dar am vazut in rugaciunile zilnice ca ne rugam pentru necredinciosi sa vina pe calea dreapta. M-am gandit ca daca pot incerca sa ma rog pentru intreaga lume(in sensul Sfantului Siluan), pot sa ma rog si pentru Nectarie, o persoana cu parinti crestini care se afla pe calea botezului spre deosebire de atatia alti prunci si oameni maturi. M-am gandit si la praznuirea zamislirii InaintemergatoruluimIoan – la faptul ca pruncul a saltat in pantelecele maicii lui cand a simtit prezenta Mantuitorului in pantecele Fecioarei Maria.Si apoi cum ai subliniat si tu, sunt si alti prunci care s-au manifestat astfel inca inainte de nastere.

      In teza mea, am tratat mult dreptul natural (in opozitie cu dreptul pozitiv). Primul drept natural este dreptul la viata pe care se spune ca il ai din momentul incare te nasti. Intrebarea mea era si este de ce nu din momentul in care esti viu ? Persoana in dreptul natural pentru mine incepe la zamislire. Devine persoana « administrativa » la nastere si are personalitate si responsabilitate juridica la majorat, dar persoana este de la zamislire. Si ca persoana, primul atribut si cel mai important, primul lucru care ii este propriu este numele. Prima data personala, de protejat si respectat din punct de vedere juridic. E atat de just ce spui tu, orice fiinta umana, oricepersoana are nume ! este om ! Nu este un individ intr-o masa fara insusiri. Asta indiferent de orice alte considerente.

      Si stiinta medicala se incurca – pe de o parte, ne someaza (celputin in vest) sa fim constiente de faptul ca embrionul din cele mai mici stadii si apoi fatul simt si se impregneaza de starile mamei (deci gata cu stressul samd), ca foarte repede simt gusturi, ca apoi aud, apoi comunica cu exteriorul …. Pe de alta parte, in anumite momente, se poarta de parca a fi o masa de tesut si il numesc cum zici tu pe blogul tau.

      In ceea ce priveste statutul juridic al copilului – el face parte din sfera juridica a parintilor atat timp cat nu este major, este cumva sub puterea lor DAR cu conditia ca acestia sa actioneze in interesul copilului !Daca vrei sa il vinzi ca sclav, il torturezi, ii ameninti viata, sau pur si simplu daca esti prea sarac sau suferind ca sa ai grija de el, tutela ta este anulata si societatea se face raspunzatoare pentru acel copil. Si atunci ce se intampla cu persoana in « devenire » care sunt embrionul si fatul ? Dupa nastere, parintele trebuie sa vrea binele copiluilui. Inainte de nastere, in dreptul pozitiv actual, soarta acestei persoane e lasata in mana parintilor. Daca parintii ii vor binele, doctorii vor face tot ca acest copil sa vina pe lume in cele mai bune conditii si se vor lupta si vor cheltui enorm de multe resurse in caz de probleme. Vor folosi inclusiv practici de haptonomie si alte metode de comunicare si stimulare a fatului. Daca parintii nu il doresc, copilul devine un simplu tesut in pofida faptului ca e viu. Pentru mine, din punct de vedere juridic, aceasta pozitie nu se poate argumenta.
      Si eu, si Stere, am fost intristati de comentariile neargumentate de pe blogul tau. Am fi vrut sa fim de mai mare ajutor.
      Am uitat sa spun ceva important – tot ce scriu e legat de faptul ca prin primul ei comentariu, in mod paradoxal, aceasta persoana pare ca adopta o gandire care nu e proprie crestinismului, ba chiar care poate folosi celor care se opun ideii crestine de persoana, de fiinta. R.

  2. Ramona zice:

    Bine ai spus că teologia ortodoxă nu se bazează pe folclor. A grijă însă ca nu cumva tocmai tu să fii un creator de folclor. Îţi înţeleg suferinţa, dar nu trebuie să fii subiectivă, sau să emiţi păreri şi interpretări personale ale scrierilor Sf. Părinţi. De exemplu, Sf. Teofan Zăvorâtul, citat de tine, nu se referă la pruncii morţi în pântece din moment ce aduce în discuţie moartea unor copii maturi (copiii lui Iov).
    Teologia ortodoxă nu învaţă că pruncii au rugăciunea minţii, ci că „nimeni nu e curat de păcate, chiar dacă o singură zi ar fi viaţa lui” (Iov 14,4) .
    Cred că ar trebui să citeşti cele de mai jos, deoarece ţi-ai însuşit o concepţie eretică – pelagianismul, erezie condamnată de Biserică. Îţi redau mai jos două pagini din Dogmatica Ortodoxă – capitolul Dumnezeu Sfinţitorul:

    „NECESITATEA HARULUI
    Harul divin este necesar tuturor oamenilor pentru mântuire, deoarece omul natural nu se poate mântui prin propriile sale puteri. Mai mult, fără ajutorul harului, omul nu poate face nici măcar primii paşi pentru începutul mântuirii sale. Mântuitorul arată necesitatea harului pentru începutul mântuirii, prin cuvintele:
    „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5), iar în alt loc: „Nimeni nu poate venila Mine, de nu-l va trage pe el Tatăl” (In 6, 44).
    Necesitatea harului pentru începutul renaşterii spirituale a omului rezultă din cuvintele Mântuitorului adresate lui Nicodim:„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor” (In 3,5 ).
    Deoarece acest har este primul factor care pune în mişcare voinţa omului în procesul dobândirii mântuirii, el se numeşte har premergător. Dar harul divin este necesar nu numai pentru începutul mântuirii, ci pe întreg parcursul vieţii. De aceea, Mântuitorul Se adresează tuturor:
    „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine” (In.15, 4). Că harul este necesar pentru dobândirea mântuirii, ne-o spune şi Sfântul Apostol Pavel:„Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi ca voi să voiţi şi să lucraţi pentru a Lui bunăvoinţă” (Flp. 2, 13).
    Decăzând la un moment dat prin păcătuire din starea în care am ajuns, indiferent de nivelul acesteia, cădem iarăşi în starea de la începutul mântuirii:
    „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra cu tărie, până la sfârşit, începutul stării noastre în El” (Evr 3, 14). Acelaşi adevăr în legătură cu necesitatea harului pentru mântuire îl exprimă numeroşi Sfinţi Părinţi. Astfel, Sfântul Irineu spune: „Precum un măslin sălbatic, dacă nu se altoieşte, n-aduce nici un folos stăpânului său prin starea sa de sălbăticie, ci se taie şi se aruncă în foc ca un pom neroditor, aşa rămâne şi omul care nu primeşte altoirea prin credinţă. Rămâne ceea ce a fost mai înainte şi ceea ce este:carne şi sânge, şi nu poate moşteni împărăţia lui Dumnezeu.La fel, Sfântul Macarie cel Mare zice: „Precum peştele nu poate vieţui fără apă, sau precum nimeni nu poate umbla fără picioare, vedea fără ochi, vorbi fără limbă, ori auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus şi fără conlucrarea puterii dumnezeieşti nu este cu putinţă a înţelege tainele atotînţelepciunii dumnezeieşti şi a fi creştin desăvârşit”.
    Necesitatea harului divin pentru mântuire au tăgăduit-o în vechime pelagienii şi semipelagienii, iar în timpurile mai noi, raţionaliştii şi socinienii.
    Pelagiu considera cu totul relativ necesitatea harului, susţinând că el ajută numai la săvârşirea mai uşoară a binelui de către om şi la întărirea puterilor naturale ale lui, dar şi fără har omul se poate mântui.
    Semipelagienii au susţinut că harul premergător nu e necesar pentru începutul mântuirii, omul natural fiind singur în stare să facă acest început, dar că apoi harul dumnezeiesc urmează, spre a ajuta şi întări puterile naturale ale omului. Biserica a condamnat pelagianismul la sinodul din Cartagina (418) prin canoanele 122 – 124, recunoscute şi aprobate de Sinodul VI ecumenic (canonul 2), iar semipelagianismul a fost condamnat în Apos la sinodul din Arausio (Orange) la anul 529, hotărârea fiind aprobată de papa Bonifaciu II.”

    Sinodul de la Cartagina, prin canonul 121, spune că :
    -„Oricare tăgăduieşte ori zice că pruncii cei mici şi de curând născuţi din pântecele maicilor botezându-se, nu întru lăsarea păcatelor lor se botează, şi că din strămoşescul păcat al lui Adam nimica trag, care este de datoria a se curăţi cu Baia naşterii de a doua (de unde urmează că la aceştia forma Botezului celui întru lăsarea păcatelor, se înţelege mincinoasă iar nu adevărată) anatema fie.
    Fiind că nu în alt fel trebuie a înţelege cea zisă de Apostolul:”Printr-un om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea. Şi aşa la toţi oamenii a trecut, pentru care toţi au păcătuit.” (Rom.5,12)
    Că pentru Canonul acesta al credinţei şi acei mici încă, care nici unul din păcate încă în sineşi a greşi, întru lăsarea păcatelor cu adevărat se botează, ca să se curăţească întru dânşii prin naşterea a doua ceea ce au tras din naşterea din înnceput.

    Acum , uite ce zice şi Sf. Ioan Postitorul în canonul 22:
    -„Aceea ce fără voie a pierdut pruncul, întru un an primeşte canonisirea”. Adică este oprită un an de la Sf. Împărtăşanie.
    Din blogul tău nu reiese şi vina omului în aceste nefericite evenimente, ci doar lucrarea proniei divine. Altfel pentru ce s-ar canonisi?
    Un duhovnic experimentat ar putea să-ţi arate şi posibilele cauze de natură duhovnicească ce ar putea sta la baza unei atare întâmplări. Oricum ar fi, Dumnezeu are grijă de creaţia Lui.

    Cât despre asta : „Pe de altă parte, Sinodul BOR, prin hotărîrea din 1908 a aprobat înmormîntarea pruncilor născuți morți sau nebotezați”, citeşte slujba înmormântării pruncilor din Molitfelnic şi vei constata totala neconcordanţă dintre textul slujbei respective şi hotărârea Sin.BOR din 1908. Cu această ocazie vei realiza de ce în cărţile de specialitate este subliniat faptul că respectiva hotărâre nu a fost aplicată în BOR vreodată.

    PS
    La realizarea acestei ultime părţi a mesajului meu, m-a ajutat şi soţul meu (preot) care activează constant aici: http://forum.teologie.net/memberlist.php?mode=viewprofile&u=10075&sid=165cd6e420e7f733486e6c049ec338ea

    • Încă de la primul comentariu, am simțit, dincolo de cele scrise, rea intenție și malițiozitate. Nu știu de ce există în inima ta asemenea sentimente faţă de mine. Ne cunoaștem personal?
      Am realizat acest blog cu intenția de a-i alina pe părinții care și-au pierdut pruncii, așa cum l-am pierdut eu pe Nectarie.
      Scopul meu nu a fost acela de a dezvolta polemici teologice. Dar, dacă altfel nu se poate în România, o s-o facem și pe asta.
      Dacă nu ai trecut printr-o asemenea suferință nu poți să spui că știi ce înseamnă, așa că nu cred că înțelegi nici durerea și nici faptul că nu poți să nu fii subiectiv. Îți las ție posibilitatea de a fii obiectivă.
      Ar trebui să îți revizuiești cunoștințele teologice pentru că Sfîntul Teofan Zăvorîtul nu este un Sfînt Părinte al Bisericii, ci este un Sfînt. În textul pe care l-am postat, el face referire la un copil pierdut, care este botezat, e adevărat. Însă asta nu exclude mîngîierea pe care o dă prin sfatul lui oricărui părinte care și-a pierdut copilul – fie că este botezat, fie că nu este botezat. Asta deoarece și pruncii pierduți înainte de vreme sînt pomeniți la Slujba Proscomidiei. De asemenea, Cartea lui Iov nu e trecută între cărțile canonice ale Vechiului Testament, ci între cărțile literare sau bune de citit, care au un rol moral și sapiențial.
      Nu știu care teologie ortodoxă învață că pruncii nu se pot ruga. Probabil cea a manualelor pe care le studiezi, întrucît în Viața Sfîntului Serghie de Radonej. Teologul Sfintei Treimi http://edituraarcainvierii.blogspot.com/2009/01/inteleptul-epifanie-sfntul-serghie-de.html se relatează la pagina 15 următorul episod:
      ”Odată, pe cînd copilul se afla în pîntecele maicii sale – se petrecea într-o zi de duminică – maica sa veni, ca de obicei, la biserică, în timpul cîntării Sfintei Liturghii. Și stătea în pridvor împreună cu alte femei; iar cînd toată lumea aștepta în tăcere să se înceapă citirea Sfintei Evanghelii, deodată pruncul începu să strige în pîntecele mamei sale, încît mulți s-au speriat de acel țipăt, de această preaslăvită minune săvîrșită de prunc. Și din nou, înainte de a se începe cîntarea Imnului Heruvic, adică ”Cei ce pe Heruvimi”, deodată pruncul începu a striga tare a doua oară din pîntecele maicii sale, mai tare ca prima dată, astfel încît glasul său se răspîndi în întreaga biserică, şi maica lui stătea îngroyită, iar femeile care erau în faţă se întrebau cu nedumerire şi spuneau în sinea lor: „Ce va fi cu pruncul acesta?”. Iar cînd preotul rosti „Să luăm aminte, sfintele sfinţilor!”, pruncul strigă din nou cu glas tare, a treia oară.
      maica lui, de spaimă, aproape că se prăbuşi la pămînt şi, înfricoşîndu-se, începu să plîngă încet, cu mare cutremurare. celelalte femei cucernice se apropiară de ea şi o întrebară: „Nu cumva ai la sîn un copil înfăşat, că i-am auyit ţipătul de prunc, răsunînd în întreaga biserică?”. Ea însă, neputînd a-şi înăbuşi lacrimile, aproape că nu putea vorbi şi le spuse atît: „Căutaţi în altă parte, eu nu am niciun copil”. Ele mai iscodiră, mai întrebară care pe care, dar nu găsiră nimic. Şi iarăşi veniră la ea, spunîndu-i: „Am căutat în toată biserica şi nu am găsit pruncul. Cine să fie pruncul care a ţipat?”. Iar maica sa, nefiind în stare să tăinuiască cele întîmplate, despre care acum era întrebată, le răspunse: „Nu am prunc la sîn, cum credeţi voi, ci am în pîntece un făt nenăscut. El este cel care a ţipat”. Atunci femeile i-au spus: „Cum poate avea glas un făt nenăscut, aflat în pîntecele maicii?”. Iar ea le-a răspuns: „Şi eu m-am mirat de aceasta, m-a cuprins înfricoşarea şi tremur, neînţelegînd cele ce s-au petrecut”.
      Îmi pare rău că părintele, soţul tău, nu a avut bărbăţia de a-mi spune în faţă, scriindu-mi personal, că sînt eretică, ci te-a folosit pe tine drept platoşă. Eu am dus un dialog deschis şi îl voi duce la fel şi în continuare. Din păcate, nu am putut să îi văd profilul pe forumul indicat, pentru că acesta este deschis doar membrilor lui. Probabil că este un grup închis, de „iniţiaţi” într-ale teologiei, la care o membră a Bisericii Ortodoxe atît de păcătoasă ca mine nu are acces.
      Pelagianismul și semipelagianismul nu au nicio legătură cu pruncii pierduți mai înainte de vreme, întrucît toate textele patristice pe care le-am redat arată existența păcatului strămoșesc la prunci. Apostolul Pavel spune că ”plata păcatului este moartea”. Toți oamenii au păcatul strămoșesc pentru că toți mor. Niciun text din cele postate de mine nu respinge existența păcatului strămoșesc la prunci. Ei nu au păcate personale.
      În Slujba înmormîntării sînt numiți cu formula ”nevinovatul prunc”, ceea ce arată că toți moștenim păcatul strămoșesc și vina lui – pentru că murim și că pruncii, spre deosebire de noi, nu au păcate personale. Nu văd nicio formă de pelagianism în textul matushkăi Anna, la care mă gîndesc că faci referire.
      Pelagianismul și semipelagianismul presupun și mîntuirea prin efortul propriu, respingînd harul lui Dumnezeu. Pruncii pierduți nu au niciun efort propriu de a se mîntui singuri și nu resping harul lui Dumnezeu – pentru că nu au posibilitatea să îl primească în Taina Botezului. Există rugăciunile Bisericii și rugăciunile noastre. Mai presus de toate, în Viețile Sfinților, se vorbește despre Botezul dorinței, care nu se bazează numai pe nașterea din apă și din Duh, ci pe iconomia Bisericii și lucrarea lui Dumnezeu. Nici pentru cei care au primit Botezul dorinței nu s-a oficiat ritualul Bisericii și, totuși, Dumnezeu a găsit această formă de a-i primi în comuniunea Lui, pentru că ei doreau și se pregăteau pentru Botez, dar nu au ajuns la acest moment. Cred că erezia de care sînt acuzată nu are nicio aplicație în cazul de față, ci reprezintă un șablon demodat și deformat al teologiei manualelor scolastice din învățămîntul teologic.
      Teologia nu se face pe bucăți, pe pătrățele, pe șabloane și clișee, ci pe o viziune clară, integrală, patristică și filocalică. Altfel, n-aș îndrăzni să spun că ar fi erezie după formula teologiei etichetelor, ci doar unilateralitate, îngustime și o pseudo-aplicare a teologiei.
      Am căutat Canoanele pe care mi le-ai indicat şi am observat că le-ai scris greşit.
      Sursele mele sînt:
      1. Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, Arad, 1934. În această ediţie Canonul 121 (Cartagina) de la paginile 278-279 se referă la episcopi, în vreme ce Canonul 110 de la paginile 270-271 se referă la copii care se botează spre iertarea păcatelor. Canonul Sfîntului Ioan Postitorul nu poartă numărul 22, ci numărul 34 şi se află la pagina 220.
      2. Arhidiacon prof.dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, 1991. Canonul 121 Cartagina vorbeşte despre judecarea celor ce arată nepăsare faţă de treburile eparhiilor lor. În schimb, Canonul 110 se referă la botezul copiilor. De asemenea, Canonul 22 a Sfîntului Ioan Postitorul se referă la căsătoria cu logodnica altuia, p. 409, iar Canonul 34 de la p. 413 vorbeşte despre pocăinţa pentru pierderea fără de voie a fătului. Nu am putut să nu observ că acest Canon face referire la alte Canoane: 91 Trulan, Ancira 21, 22, 23 care arată că femeia a pierdut fătul din neglijenţă sau uneori chiar prin provocări.
      Nu pot să interpretez eu Canoanele pentru că aceasta poate să o facă doar părintele duhovnic.
      Pocăinţă trebuie să faci tot timpul, nu numai pentru pierderea unui prunc, ci şi pentru răutatea şi josnicia de a eticheta pe alţii ca eretici atunci cînd jonglezi cu texte teologice fără să le cunoşti, fără să ai o viziune teologică şi afişîndu-le într-un mod exclusivist, tendenţios, bazat pe un lăutărim şi folclorism teologic.
      Nu am spus niciunde că nu sînt păcătoasă. Nu poţi tu să măsori lacrimile şi pocăinţa mea, dar nici pe cele ale altor mame care şi-au pierdut pruncii. Lasă-L pe Dumnezeu să ne judece şi să îşi facă lucrarea Lui. Însă simt că suferinţa mea a fost preschimbată de Domnul în binecuvîntare. Cred că Domnul mă iubeşte şi nu am considerat niciun moment că mă pedepseşte prin această încercare. Nu cred că El mi-ar vrea răul sau ar face ceva ca să îmi fie rău. Este adevărat că părintele meu duhovnic e „un biet părinte de la ţară”, care nu se poate mîndri cu o vastă şi bogată experienţă „duhovnicească” aşa cum ai vrea tu să o aibe. Eu însă nu am nevoie decît să fac ascultare de sfatul lui. Nu caut alt duhovnic, ci cred că mi-am găsit duhovnicul pentru totdeauna şi pentru inima mea.
      Nu am constatat nicio neconcordanţă între Hotărîrea Sfîntului Sinod din 1908 şi textul de la Slujba înmormîntării pruncilor. Nu ştiu nici la ce cărţi de specialitate faci referire cînd afirmi că „hotărîrea nu a fost aplicată în BOR vreodată”. Eu ştiu preoţi care fac slujba înmormîntării şi pentru prunci pierduţi înainte de vreme.
      Aş vrea să te întreb din ce Biserică şi sub ascultarea cărui Sinod sînteţi tu şi soţul tău dacă nu aplicaţi hotărîrile lui? Credeţi că ierarhii care au dat această hotărîre nu au fost teologi adevăraţi, nu s-au sfătuit cu alţi teologi şi că nu au luat hotărîrea asta în cunoştinţă de cauză?

      • Ramona zice:

        Greşeşti cu totul când vorbeşti de maliţiozitate, eu însămi fiind momentan însărcinată şi având o sarcină cu oarecare probleme (plus un pesimism cu care mă lupt) şi m-am văzut adesea în situaţia ta. Nu te-am ironizat niciodată şi nici nu te-am dispreţuit ca fiind incultă. Nu consider că aceste atitudini sunt conforme principiilor mele.

        Soţul meu nu m-a folosit drept platoşă, eu l-am rugat să tasteze pentru mine, deoarece avem aceeaşi opinie. Dacă era aşa, nu mai dădeam explicaţii suplimentare legate de intervenţia lui.

        Ştiu episodul din viaţa Sf Serghie, mă mai gândesc de asemenea şi la Sf Ioan Botezătorul: „cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu”. Asta nu e o dovadă a rugăciunii inimii, ci o tresăltare la simţirea harului. Prin vieţile sfinţilor avem exemple şi de animale al căror comportament firesc s-a schimbat în prezenţa oamenilor cu viaţă sfântă, ceea ce nu denotă neapărat vreo iluminare a minţii. (a nu se răstălmăci cum că afirm despre pruncii nebotezaţi că se aseamănă animalelor). Despre Sf. Nicolae se spune că a stat în picioare ca prunc. Aceasta nu e o confirmare că toţi stau în picioare ,la aceeaşi vârstă. Aceştia de care vorbim au fost vase alese, iar Dumnezeu a făcut cunoscut aceasta încă de când erau în pântecele maicii lor.

        Numerotarea canoanelor e luată dintr-un Pidalion, tipărit cu binecuvântarea Ps Calinic, editura „Credinţa strămoşească” 2004, De acolo, de la tâlcuiri,e luată şi legătura cu pelagianismul,nu e invenţie proprie. Am observat însă că nu corespundeau nr cu trimiterile din Pravilă, într-adevăr.

        Nu am insinuat că eşti tu o păcătoasă, drept pentru care ţi-a murit pruncul, ci că pot exista cauze duhovniceşti. Nu lua lucrurile personal (dacă mai poţi fi obiectivă). O perspectivă ortodoxă mai realistă ar include şi această idee. E o părere. Pe un blog autorul scrie absolut ce doreşte.

        Rugăciunea preotului „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Tu ai făgăduit să dai împărăţia cerurilor celor născuţi din apă şi din Duh şi în neprihănire mutaţi la Tine” (copy paste din .bloul tău) care s-ar citi pruncilor morţi nebotezaţi nu ţi se pare că face referire tocmai la botez?

        „În textul pe care l-am postat, el face referire la un copil pierdut, care este botezat, e adevărat. „. Păi de ce nu scrii asta şi în articol? Ar fi mai puţină confuzie.

      • Dacă vei găsi pe blog ceva care să îți folosească o să mă bucur, iar dacă nu vei găsi, nu pot decît să mă întristez.
        Părintele Teofil spunea că dacă ai gînd bun, vezi lucrurile bune și frumoase și dacă ai gînd rău, le vezi pe toate rele.
        Nu am avut niciodată pretenția – ca și creștină și preoteasă – că sînt infailibilă, pentru că numai Biserica este.
        M-am străduit doar să urmez adevărul – nu pentru demonstrații sau pretenții teologice, ci pentru folosul sufletesc.
        ”Asta nu e o dovadă a rugăciunii inimii, ci o tresăltare la simţirea harului”. Dacă pruncii simt harul, chiar dacă nu se roagă, cu siguranță nu e vorba de pelagianism. Și pe blog nu s-a făcut niciodată mențiunea despre rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus spusă de prunci în pîntecele mamei lor. Mitropolitul Ieroteos Vlahos pomenește de rugăciunea minții în sensul de rugăciune pur și simplu. Harul nu se simte cu mintea, cu simțurile?
        Știu că Biserica Ortodoxă îi consideră pe pruncii ce nu au primit Botezul ca și catehumeni. Pentru acest motiv nu cred că pot fi excluși din viața Bisericii. De asemenea, nu cred că ei pot ajunge în iad. Dacă Dumnezeu i-a creat fie pentru 12 săptămîni, fie pentru mai multe, probabil are o rînduială și cu ei.
        Cred că nu totul poate fi explicat rațional, ci că sînt și taine ale lui Dumnezeu pe care nici nu le înțelegem, nici nu le cunoaștem.
        Ioan 9: ”1. Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
        2. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
        3. Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”
        Îmi cer iertare că nu ai putut să te zidești cu ceva bun de pe blog.
        Mă rog lui Dumnezeu să te întărească și să te bucuri de pruncul pe care îl aștepți! Să fii binecuvîntată!

  3. Ramona zice:

    Mă gândesc că poate te-ar mângâia gândul la cei 14000 de prunci care ar fi avut şansa să-L vadă faţă către faţă pe Mântuitorul în viaţa pământească (fiind contemporani cu El), dar pentru care Dumnezeu a lucrat altfel…

    • Cum consideri că a lucrat Dumnezeu cu ei?
      Oare nu sînt ei trecuți ca Sfinți în calendar?
      Oare nu au ei Botezul sîngelui, pentru că au murit uciși pentru Hristos?
      Oare au avut părinți creștini?
      Oare nu există și alte tipuri de Botez în afara celui practicat de Biserică? (Mă refer la Botezul sîngelui și la Botezul dorinței.)
      Atunci cînd ei au murit Biserica nu exista, Hristos nu realizase încă opera de mîntuire și ei nu au primit Botezul. După judecata ta, ar fi fost pelagieni, pentru că ar fi fost vorba de un har premergător. Și în acest caz se realizează providența și lucrarea lui Dumnezeu.
      Pruncii pierduți înainte de vreme nu doresc și ei să devină creștini? Familiile lor nu ar fi dorit să îi boteze și să devină creștini? Așa cum în cazul pruncilor uciși de Irod se poate aplica Botezul sîngelui și în cazul pruncilor morți şi născuţi înainte de vreme se poate aplica Botezul dorinței, pentru că ei fac parte din familii creștine. Peste toate acestea însă, este iconomia lui Dumnezeu. Atît ei, cît și părinții ar fi dorit să fie creștini botezați. Altfel, am crede că Sfîntul Grigorie de Nyssa și-ar fi irosit timpul scriind un tratat ”Despre pruncii morți prematur”.
      Mă mir că acești Sfinți se încadrează în ”normele” și ”preceptele” pe care le practici.

      • Ramona zice:

        Ştiu şi cred că sunt sfinţi. De asemenea ştiu de botezul sângelui şi al dorinţei (m-am bucurat mai ales când am citit de acesta din urmă, pentru că problema aceasta a pruncilor morţi în pântece m-a preocupat mult). N-am gândit nici o clipă că aceşti copii s-ar duce în iad.

        La început mi-au atras atenţia cuvintele „Prin urmare, teologia ortodoxă nu învață ceea ce spune teologia în Occident, și anume că omul moşteneşte vina păcatului strămoşesc.” scrise mai sus în articol. Era ceva diferit de ceea ce ştiam eu şi am căutat să mă lămuresc, apoi ţi-am scris, crezând că-ţi va folosi la completarea „perspectivei ortodoxe”. În comentariul tău ulterior menţionezi „Niciun text din cele postate de mine nu respinge existența păcatului strămoșesc la prunci. Ei nu au păcate personale” ceea ce corespunde şi cunoştinţelor mele despre credinţa noastră.

        Din cartea lui Iov, aşa necanonică, acel citat l-am găsit la Sf Vasile cel Mare în cartea sa „Despre botez” (am o ediţie din colecţia Comorile Pustiei, editura Anastasia,1999, p.64)

        Spui „Toți oamenii au păcatul strămoșesc pentru că toți mor” şi „Moştenirea păcatului strămoşesc, așa cum am spus într-un alt loc, constă în faptul că organismul moşteneşte stricăciunea şi moartea” Referitor la moarte, a fost mai întâi moartea sufletească, apoi cea trupească ( nu e vorba doar de organism). Faptul că oamenii botezaţi încă mor trupeşte nu înseamnă că baia naşterii a doua nu este lucrătoare. Ea este în primul rând o lucrare asupra sufletului. La sfinţi se răsfrânge şi asupa trupului această „nemurire”, sfintele moaşte rămânând nestricăcioase.

        Nu am intenţia să-mi ascut spiritul de contradicţie, am scris ceea ce am crezut eu că trebuie clarificat în legătură cu rolul rânduielii botezului şi cu viziunea asupra păcatului strămoşesc, aspecte care nu sunt deloc de neglijat.

  4. stepanida zice:

    Va rog, lasati pe blog un model de rugaciune pentru sufletele pruncilor nenascuti (sarcini oprite in evolutie) si care erau prea mici pentru un nume…

    • Draga mea,
      Din păcate, nu există nicio rugăciune specială pentru pruncii pierduți și născuți înainte de vreme.
      Biserica Ortodoxă nu a alcătuit o rugăciune pentru ei.
      Poți să te rogi cum simți, din inimă și cu dragoste. Părintele Sofronie Saharov ne povățuiește să spunem și rugăciuni scurte.
      Pot să dau doar exemple de rugăciuni scurte, așa cum mă rog eu pentru Nectarie:
      ”Doamne, ocrotește-l pe pruncul meu trecut la Tine!”.
      ”Doamne, păzește-l!”.
      ”Doamne, ai grijă de el!”.
      ”Doamne, ajută-l să se bucure de Lumina Ta!”

  5. Pingback: Despre soarta celor nebotezaţi şi “cugetul sobornicesc” al Bisericii | LITURGICĂ ŞI MISIOLOGIE ORTODOXĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s