Povestea gemenilor Luca și Andrei

Doamne ajută!

Din părută întâmplare am ajuns pe blog-ul cuvioșiei dumneavoastră. Mi-au dat lacrimile din primele momente în care v-am citit mărturia. Durerea dumneavoastră nu-mi este străină, chiar dacă nu o voi putea înțelege niciodată pentru că indiferent ce am spune, durerea mamei este cu mult mai mare decât durerea tatălui. Sufletul meu incă tânjește după ceea ce a pierdut acum un an de zile. Am avut 2 băieți gemeni timp de 4 luni de zile. Aceștia au crescut în pântecele mult iubitei mele soții. Până când Dumnezeu a decis să îi cheme la Dânsul. ”Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat!”

Pe măsură ce vă citeam mărturia mă consideram un ”laș” și un delăsător pentru că eu nu m-am rugat atât de mult pentru Luca și Andrei pe cât ar trebui. Vroiam să-i botezăm cu numele de Luca după numele Sfântului Luca al Crimeei, și Andrei după numele Sfântului Apostol Andrei. Am avut un regret enorm că nu am putut să-i botezăm. Eu unul nu am apucat să-i văd. Așa a rânduit Dumnezeu.

Pe 20 Decembrie se împlinește un an de când ni s-au rupt sufletele. Vă mărturisesc, că Dumnezeu ne-a purtat de grijă în toate acele situații. Și astăzi mă minunez cum ne-a acoperit Harul Său, imediat după, astfel încât să nu cădem în deznădejde. Pe 19 Decembrie soția mea a făcut o febră puternică de aproape 41 de grade. Nici nu am avut timp să reacționăm. În mai puțin de o oră i-a crescut de la 38 la 41 de grade. Am sunat-o pe doctoriță când avea 38 de grade, ne-a spus să luam o fiolă de algolcalmin în caz că nu scade. Până să ne dumirim ce-i cu noi febra a crescut. Am mers am cumpărat fiola si i-am dat-o soției mele. Am sunat și la ambulanță (afară ningea). A trebuit sa sun de încă două ori ca să le confirm că trebuie să vină. După aproape o oră și jumătate, poate chiar mai mult a venit și ambulanța. Nu prea au avut ce să ne facă. Febra deja scăzuse, iar gravidă fiind nu aveau prea multe opțiuni. I-au luat pulsul și temperatura, au încercat să ne ridice puțin moralul după care au plecat. Am rămas amândoi cu frica în sân de ce anume putea să facă febra copiilor. Trăiam cu speranța că sunt bine și vor rezista. Am încercat să dormim, cu greu. Când am sunat la ambulanță doamna care a preluat apelul m-a întrebat dacă pe soția mea o doare spatele. Intuiam de ce întreabă lucrul acesta dar nu înțelegeam pe deplin. Spre dimineața, pe 20 Decembrie, orele 2-3 soția mea îmi spune că o doare spatele. O durere surdă mi-a lovit inima. Am realizat că e posibil ca copilașii noștri să se fi desprins de placentă. Însă am încurajat-o spunându-i să stea liniștită căci la prima oră urmează să mergem la doctoriță așa cum stabilisem. Mă căiesc și acum pentru faptul că am stat pasiv și nu am mers imediat la doctor. Numai Dumnezeu știe ce s-ar fi putut face în aceste 2 ore, dar era de datoria mea să fac tot posibilul, și nu am făcut. Peste 2 ore a venit o altă veste, soția mea s-a dus la baie și mi-a spus că a observat niște firicele roz pe hârtia igienică. A căzut cerul pe mine încă o dată. De data asta am realizat amândoi gravitatea. Ne-am îmbrăcat, ne-am urcat în mașina acoperită de zăpada de peste noapte și am fugit la spital. Ne-am rugat tot timpul la Maica Domnului, la Sfinți și Lui Dumnezeu să ne ocrotească și să o miluiască pe soția mea și pe cei doi copii. Ajunși la spital i-au făcut o ecografie. Ambii încă trăiau. Unul dintre copii era deja în uter și nu se știa dacă poate fi salvat. Inimioara îi bătea foarte încet. Al doilea copil părea să fie mai bine. După ce am plecat de la consult soția s-a dus într-un salon cu alte femei gravide. Pe mine m-a trimis sa-i cumpăr apă și niște șervețele, începuse să simtă niște contracții. I-au făcut niște injecții iar asistentele nu mă lăsau să stau gonindu-mă încontinuu. Am plecat să caut o benzinărie să cumpăr ce-mi spusese, iar când mă întorceam de la benzinărie m-a sunat soția să-mi spună că am pierdut primul copil. O, ce durere! Am incercat să mi-o înăbuș gândindu-mă la cel de-al doilea copil. Am ajuns la ea, am incurajat-o cum mă mai îndemna și pe mine sufletul în acel moment. Cumva, a trebuit să plec iar să iau altceva căci condițiile din spital erau precare. M-am îndreptat către părinții mei care stăteau aproape, trezindu-i din somn cu plânsul meu de tată îndurerat. Fratele meu m-a îmbrățișat, să mă îmbărbăteze. Dar nu conștientizam că o astfel de durere o vindecă doar Dumnezeu. Am plecat înapoi spre spital conștient că trebuie să-mi șterg lacrimile încontinuu pentru a vedea drumul și pentru a nu derapa cu mașina. Ajuns la spital, a doua durere năprasnică. Soția mea îmi spune că l-am pierdut și pe al doilea copil. Mi-a spus ca erau așa de frumoși! Dar cumva și al doilea l-a urmat pe fratele lui și a plecat înapoi la Dumnezeu. Doamne. numai tu știi taina lor, dar te rog Doamne, consideră-mi durerea aceasta drept rugăciune pentru sufletele copiilor noștri!!! O, durere, o suspin. Nu am cunoscut până în acel moment ce înseamnă cu adevărat durerea. Ce a urmat, a fost procedura, ”clasică”, aproape inumană de chiuretaj; căci placenta era atât de lipită încât cu greu a fost curățată. Să-mi fie cu iertare pentru, poate, prea multele detalii. Soția mea, nici nu cred că le cunoaște așa cum le-am prezentat eu. Am încercat să lăsăm rana în seama Lui Dumnezeu și să o tămăduiască fără să ne spunem prea multe unul altuia, căci, nu-i așa ce cuvinte mai pot descrie durerea simțită de noi în acele momente. Am așteptat ca un lup în cușcă să-mi pot vedea, măcar, soția, după ce i-a făcut chiuretajul. A dat Dumnezeu ca în acel moment să apară la spital cumnatul meu, fratele geamăn al soției mele. Legătura dintre gemeni a fost confirmată încă odată, căci cumnatul meu nu a putut închide un ochi toată noaptea presimțind un mare necaz ce avea să se întâmple. M-a îmbărbătat cum a putut și el mai bine, la fel cum cred că și fratele meu s-a rugat pentru noi.

Peste câteva zile a venit Crăciunul, ca un paradox, peste durerea noastră, căci în zilele de bucurie ale Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în familia noastră a fost durere și suspin. În durerea noastră i-am scris până și Sfântului, Cuviosului, Părintelui nostru Iustin Pârvu, care negreșit ne-a răspuns. Ne-a scris că numai Dumnezeu cunoaște de ce a îngăduit să se întâmple acest lucru cu noi și copilașii noștri, iar pe viitor trebuie să sporim în nevoințe și în rugăciune.

Nu pot să nu mărturisesc că toată această durere, ne-a fost alinată de Dumnezeu. Mă miram eu singur cum de mai avem puterea să zâmbim sau să râdem. Cu adevărat Dumnezeu ne-a întărit.

Însă, om sunt, și încă om cu firea cea păcătoasă și căzută de la Sfințenia Lui Dumnezeu, iar durerea aceasta revine cu atât mai mult cu cât se apropie și data de 20 Decembrie.

Oare dacă eu ca tată am simțit această durere, nici nu-mi pot imagina ce durere a avut scumpa și draga mea soție, care și-a văzut copilașii plecând unul după altul.

Mă rog Bunului Dumnezeu, să îi miluiască pe cei doi prunci ai noștri, să-i odihnească în loc de odihnă, în loc cu verdeață unde nu există nici durere nici suspin, ci numai Adevăr și Viață Veșnică! AMIN!