Povestea Alexandrei

Fall Leaves

Doamne ajuta!
    Indraznesc sa astern si eu povestea Alexandrei; usor nu imi este …
    Au trecut 4 luni jumatate de cand am nascut-o si parca a fost mai ieri …
    Zilele astea imi aduc aminte cu cata bucurie am privit anul trecut pe vremea asta testul de sarcina pozitiv care imi arata ca Ioan, baietelul care acum are 4 ani, va avea un fratior/ surioara.
    A fost o sarcina oarecum usoara, fara complicatii, decat cele din primul trimestru. Nu am fost la controale foarte dese; in ultimele 3 saptamani luasem mai mult decat de obicei in greutate, m-am umflat foarte mult la maini, picioare, fata. Nu banuiam ca este o problema atat de grava precum s-a dovedita ca a fost preeclampsia, de aceea nu am fost la maternitate mai repede. Momentul in care am decis sa merg a fost cand nu am simtit-o pe Alexandra miscand. M-am simtit si mai rau, aveam si contractii foarte dese (putin dureroase) si l-am rugat pe sot sa ma duca la maternitate. Ma asteptam la ceva rau; nesimtind miscarile (era a doua zi deja) ma asteptam la ce e mai rau….si totusi….cand mi-au spus 2 doctori care m-au vazut in seara aceea ca bebelusul nu are activitate cardiaca m-am blocat pur si simplu…nici sa plang nu am avut putere in momentele acelea…s-a blocat ceva in mine…s-a rupt si rupt a ramas…si rupt va ramane. Aveam 36 de saptamani implinite. M-au mai vazut inca 2 doctori, unul in seara aceea, inca unul a doua zi. Acelasi diagnostic.  Noaptea tarziu, dupa ce m-au internat si mi-au facut ceva tratamente cu antibiotice, dupa ce m-am „linistit” in patul meu, am putut sa strig catre Dumnezeu si Maica Domnului; sa plang si sa cer o minune; o minune sa bata din nou inimiora Alexandrei. Am crezut cu tot sufletul meu de mama ca acest lucru este posibil; am crezut cu toata puterea mea si m-am rugat cu toata puterea cu care o poate face doar o MAMA. Dar m-am linistit in acea noapte cu gandul ca Dumnezeu va face asa cum va fi mai bine. A urmat provocarea nasterii, am avut un „inger pazitor” langa mine in momentul travaliului, o prietena care a lasat toate pentru a sta langa mine. Si a fost atat de uimitor ca dupa ce am nascut si am vazut-o pe Alexandra am simtit atata bucurie si liniste. Era atata liniste si pace pe chipul ei; era atat de frumoasa. Mi-a transmis linistea ei. Au fost niste momente unice, de nedescris, in care i-am simtit pe toti cunoscutii, prietenii, familia, alaturi de mine in rugaciune. L-am simtit aproape pe Dumnezeu. Simteam ca ii iubesc pe toti. A fost ceva neasteptat…dar pe care l-am uitat in zilele / saptamanile ce au urmat.
    I-am declarat razboi lui Dumnezeu, sa ma faca sa inteleg cum de s-a putut intampla asa ceva, sa ma recastige. Ce fel de Dumnezeu este? A fost atata revolta in sufletul meu, atata furie, durere. Nu pot descrie in cuvinte toate trairile din saptamanile acelea. Au fost traite la cote maxime; m-am simtit mai vie ca nicicand, desi mi se parea ca sunt moarta si nu vad rostul vietii; o intreaga controversa. Am gandit ca ortodoxia este o credinta a nebunilor; ca numai nebunii il pot iubi pe Dumnezeu, pe Dumnezeu acesta de neinteles; nebuna am fost si eu in maternitate de am putut sa ma bucur la nasterea fetitei moarte si sa dau Slava Domnului pentru toate; bucuria nu a fost cu puterea mea ci mi-a fost daruita.
    Mult timp nu am putut sa ma bucur de darurile primite. Treptat incep sa ma bucur, sa constientizez ce fel de  Dumnezeu avem. Am tinut cat am putut de rugaciunea de acasa, de acatistul Sfantului Duh mai ales, de Spovedanie cat mai deasa, de Sfanta Impartasanie. Cu asta ma hranesc, cu asta sunt vie. Prin intermediul parintelui duhovnic (care dovedeste o rabdare nemarginita fata de durerea mea) Dumnezeu mi se releva iar; mi se face iar cunoscut ca Bun, Milostiv, Rabdator, Dragoste. O infinita rabdare ce are Dumnezeu si care ma asteapta sa-L cunosc; si ma lasa sa ma lupt cu El si ma iubeste in continuare.
    Parintele duhovnic i-a facut slujba inmormantarii care se face pentru pruncii nebotezati. Are un mormant micut si frumos. Primeste acum mai multe flori decat ar fi primit daca s-ar fi nascut.
    Alaturi pe tot drumul acesta a fost si este sotul meu. A aratat multa rabdare si intelegere si il iubesc foarte mult.
    Este o experienta foarte trista, foarte dureroasa, si totusi atat de necesara.
    Este foarte grea recuperarea; o parte s-a facut; dar durerea este acolo; golul lasat de moartea Alexandrei este si va fi pana o voi reintalni Sus langa Dumnezeu. Nu am putut sa particip la Botezul baietelului unei prietene; mi-e greu in parc sa vad carucioare cu bebelusi mici. E un drum lung …. dar Dumnezeu este alaturi; L-am simtit si il simt ca ma tine de multe ori in brate sa parcurg acest drum.
    Nu as avea ce zice unei mame care trece prin asa ceva. Pentru ca este atata de dureros incat orice cuvant pare in zadar. Doar rugaciunea ajuta ca sa poata trece prin greutatea acelor clipe / zile / saptamani / luni …. Dumnezeu stie cat.
        Anca
Fall Leaves