Pomelnic

Veșnică pomenire pruncilor noștri! Eonia i mnimni ton!

Dacă ați ajuns pe această pagină, pomeniți-i la rugăciune și pe acești prunci:

Paisie

Mateea

Larisa-Maria

Innocent

Samuel

Nectarie

Nectarie

Andrew

Nectarie

George

David

Ioana Maria

Nectarie

Luca și Andrei

Serafim

Sara Maria

Antonia și Maria

Ioana

Valeriu

Mihail

Dacă ați pierdut un prunc și vreți să spuneți/să scrieți povestea lui, vă rog să o faceți ca un tratament de vindecare și să o trimiteți aici.

Scrisul o să vă ajute să acceptați ce s-a întîmplat, să vă dați seama/să conștientizați că sînteți mama/tatăl unui prunc care se află în Ceruri și să vă tămăduiți durerea din suflet.

++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Anunțuri

14 răspunsuri la Pomelnic

  1. S-a intamplat demult,in urma cu 17 ani.Eram in primul an de casatorie,iar pruncul a venit ca un dar firesc de la Dumnezeu.Pe 19 decembrie1995,la doar10 saptamani,am pierdut pe primul meu prunc.A fost o durere uscata ,neanteleasa,franta, nestiind ca vor urma ani de asteptare a urmatorului prunc.Ani de cautari a dragostei de Dumnezeu,ani in care am facut curat in inima mea,cu lacrimile pocaintei, cu focul dorului si racoarea nadejdei.S-au decantat apoi,multe picaturi de intelepciune adunate din cartile sfintilor parinti si din multe ore ascultate la radio Trinitas.In seara asta am aflat Blogul dumitale si-ti MULTUMESC.Voi vorbi cu parintele duhovnic pentru rugaciunile celui mic.Poate asa,Dumnezeu se va milostivi,si-mi v-a ingadui sa mai am si-al doilea prunc in viata.Am o fetita de 10ani si tare am mai dorit inca un copil,dar…TOATE sunt in mana Domnuli. Maica Domnului sa te ajute si sa te tina strins in brate. Cu dor,Liliana

    • Dragă Liliana, mulțumesc de mărturie. Domnul să te păzească, să te întărească și să rînduie în așa fel încît să mai vină și alți prunci! Îmbrățișare (: Noapte cu înger de pace!

  2. Ana zice:

    Draga matuska Eufimia, iti multumesc tare, tare mult pentru ceea ce ai facut, pentru ca ai scris aceste randuri minunate despre Nectarie, si mai ales pentru ca ai reusit sa contribui la linistirea sufletului meu. Si eu am trecut prin aceasta voie a Domnului si si eu am nascut si pierdut un Nectarie. Era in 2012 prin vara. Eu nu stiu sa postez de aceea scriu aici ca raspuns. Dupa ce am vazut ca imi intarzie ciclu, am mers cu speranta la doctorita, chiar mi-a zis ca e posibil sa fie o sarcina. Apoi peste o saptamana mi-a zis ca ceva nu este in ordine si ca sa fac chiuretaj, era intr-o vineri. Va spun ca de vineri pana duminica am trecut printr-o mare tristete, in ciuda Sfintei Liturghii si a sprijinului adus de sotul meu si de prietenii nostri. Am hotarat insa ferm ca nu ne vom da batuti, cum ati zis, ca nu ni se poate intampla iarasi (am mai pierdut o sarcina si inainte de nasterea fiului nostru, unicul copilas pana acum, doar ca atunci un ovul infertil se fecundase si cel putin eram linistita ca nu fusese viata). Si asa am inceput sa ne rugam Bunului Dumnezeu si mai ales Sfantului Nectarie, caruia i-am promis ca ii vom inchina pruncul de va fi baiat, iar de va fi fata o vom numi Maria, in cinsteai Preacuratei. Si minunea nu a intarziat sa para. Luni sau marti numai stiu, in dimineata imediat urmatoare, am fost iarasi la control si doctorita a vazut ca ii batea inimioara copilasului. Coplesiti de minune, ne-am rugat in continuare, dar planul Domnului a fost altfel, dupa circa o luna in care pruncul s-a dezvoltat normal, am aflat ca inimioara nu ii mai batea. Doctorita ne-a trimis la control si la spitalul unde eram programati pt chiuretaj. M-am agatat de orice farama de speranta, dar cu cele mai bune tehnici (nu eram in Ro ci intr-o tara puternic dezvoltata) ni s-a arata clar ca nu mai e urma de viata in prunc. Si am fost intrebati de ramanem atunci sa ne faca chiuretajul sau ne intoarcem a doua zi, i-am zis ca amanam. Si mai abitir ne-am pus pe rugaciune, si la fel si multime de prieteni de-ai nostri, ca daca tot e sa nu mai fie, baremi sa iasa singur, sa il nasc. Si pentru rugaciunile prietenilor si ale unuia in special, m-au cuprins niste dureri, destul de usoare si l-am nascut acasa. Era numai de 12 saptamani, micut cat un soricel, dar avand toate organele formate. Apoi am mers si la spital si doctorii au zis ca da copilasul l-am nascut singura, dar ca tot e nevoie sa ma curete. Si era un spital cu factura religioasa, de protestanti si doctorul m-a intrebat ce vreau s afca cu copilasul. Spre deosebire de noi, ei ii pun in nist eurne micute si ii ingropa facandu-le chiar o slujba undeva in cimitirul orasului. Dupa legislatia tarii respective copilul nu exista legal, deci puteam sa il iau acasa fara nici o opreliste. Asta a fost bine, ca nu am vrut sa il las cu cei de alta religie, l-am luat acasa, dar nu am avut taria s ail cinstesc cum se cuvine, cum ati facut dumneavoastra , matuska, si bineinteles ca mai intai am sunt preotul ortodox. Durerea mea a fost mare, acesta probabil nestiind legislatia, de frica sa nu isi faca probleme, dar si spunandu-mi ca in astfel de cazuri nu e nimic de facut pt copil, ca nu se ingaduie a se face vreo slujba pt el, ca e nebotezat, m-a lasat singura in durerea mea. A fost tare rau, am vorbit cu o doamna romanca, cu suflet mare, chiar mi-a spus ca putem pune copilasul in mormantul mamei sale, romanca ortodoxa. Si asa duminica dupa Sf Liturghie l-am dus pe ingeras si l-am pus in mormant, zicandu-i doar noi doi si doamna respectiva un Tatal Nostru. Si sufletul meu nu a reusit sa se vindece, decat poate acum cand a citit aceste randuri despre Nectarie. Nu eram suparata pe Dumnezeu ci pe biserica. Nu puteam pricepe cum intr-o situatie atat de grea pt o mama, pt parinti, biserica noastra ortodoxa nu acorda nici un sprijin, nu are nici un leac, doar o rugaciune care ii se face mamei, in care ti se spune sa iti ceri iertare pt ca ai fi putut fi ucigasa de prunc. De aceea inca o data va multumesc ca ati cercetat si aflat ca nu este asa, si mai ales ca popularizati acest aspect, deoarece nici preotii cu care am vorbit mai tarziu nu au reusit sa imi aduca alin. De curand mi-a zis un Parinte ca totusi daca scrii cu tot neamul lor cel adormit, se pomeneste si pruncutul nenascut.

    Acum cand nadajduiesc ca sufletul meu si-a gasit impacarea, speram ca Domnul sa isi arate mila catre noi si s ane daruiasca un nou pruncut.
    cu dragoste in Domnul,
    sora Ana

    • Draga mea Ana,
      mulţumesc pentru mărturisire şi pentru apropierea inimii (:
      Dacă vrei, îi pot realiza o pagină şi lui Nectarie. Şi îl pot pune şi pe pomelnic. Numai să am acordul tău.
      Sînt sigură că Domnul va rîndui aşa cum e bine pentru voi şi mă bucur că nu te-ai supărat pe El. De vreme ce sîntem creaţia Lui, fii Lui, El ne iubeşte şi nu ne vrea răul, ci ne vrea numai binele.
      Mîngîierea inimii tale e şi mîngîierea mea. Să fii binecuvîntată!

  3. Ana zice:

    Draga matuska,
    iti multumesc mult si pentru randurile calde pe care mi le-ai scris. Nu am cum sa ma supar pe Domnul, doar pe biserica eram suparata, dar prin blogul domniei tale, nadajduiesc ca multi slujitori ai Domnului vor afla ca exista totusi mangaiere pentru mamele, parintii care trec prin ceea ce am trecut noi. E minunat acest blog pentru ca aduce intarire si mangaiere intr-o problema atat de delicata.
    Dupa cum am scris pentru mine a fost extrem de dureros ca de exemplu protestantii prin reprezentatii acelui spital s-au gandit totusi sa faca ceva pt acesti copilasi iar preotul ortodox a zis ca nu e nimic de facut. A fost asa o lovitura, eu stiam ca micutul meu, Nectarie sau Maria, de a fost baietel sau fetita nu stim, are un suflet, e o persoana, dar faptul ca preotul mi-a zis ca nu e nimic de facut fata de copilasul meu, nefiind botezat, m-a umplut de spaima, m-a facut sa nu stiu unde ii e locul pruncutului celui fara de vina. Dar cum nici baremi sa ne rugam pt ei, nici o slujba nimic, sa il parasim asa ca si cum nu a existat?
    De aceea asa cum si Pr Tanase a zis Slava lui Dumnezeu pt ceea ce faceti. Stiti am vorbit acum cateva luni cu o prietena care a trecut prin aceiasi situatie, ei doi copiii i s-au dus la Domnul inainte de vreme, in acelasi timp, erau gemeni. Si efectiv mi-am dat seama ca inca sunt furioasa, impietrita, ca nu am putut trece peste lipsa de sprijin de atunci din partea bisericii. Acum insa simt ca durerea dumneavoastra, care este si a noastra, de a piede pe cineva drag, a devenit lucratoare in iubire spre Slava lui Dumnezeu si spre intarirea atator mame si tati care trec prin aceasta. Daca dumneavoastra considerati ca poate ajuta, pot pune si eu povestea mea, poate e spre mangaierea cuiva.

    Inca o data va multumesc si nadajduiesc ca Domnul sa ne poarte in continuare de grije, si sa ne mai daruiasca prunci buni si sanatosi pe care sa ii putem darui Lui.
    Domnul sa va mangaie si sa va binecuvinteze!

    • Ana dragă,
      gîndul bun le vede pe toate bune. Mă bucur că ai înțeles ce am vrut să exprim prin acest blog.
      Atunci, voi realiza și o pagină cu povestea ta. Pot să pun ce ai trimis la comentariu sau vrei sa mai adaugi ceva?
      Bucurie de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pămîntul!

      • Ana zice:

        Draga Matuska, copiez din nou mesajul pentru a il corecta (vad ca s-au strecurat cateva greseli) si va rog sa il postati, cu nadejdea ca va aduce mangaiere parintilor incercati ca si noi.
        Draga matuska Eufemia, iti multumesc tare, tare mult pentru ceea ce ai facut, pentru ca ai scris aceste randuri minunate despre Nectarie, si mai ales pentru ca ai reusit sa contribui la linistirea sufletului meu. Si eu am trecut prin aceasta voie a Domnului si si eu am nascut si pierdut un Nectarie sau poate o Marie. Era in 2010 prin vara. Dupa ce am vazut ca imi intarzie ciclu, am mers cu speranta la doctorita, chiar mi-a zis ca e posibil sa fie o sarcina. Apoi peste o saptamana mi-a zis ca ceva nu este in ordine si ca sa fac chiuretaj, era intr-o vineri. Va spun ca de vineri pana duminica am trecut printr-o mare tristete, in ciuda Sfintei Liturghii si a sprijinului adus de sotul meu si de prietenii nostri. Am hotarat insa ferm ca nu ne vom da batuti, cum ati zis, ca nu ni se poate intampla noua si mai ales iarasi (am mai pierdut o sarcina si inainte de nasterea fiului nostru, unicul copilas pana acum, doar ca atunci un ovul infertil se fecundase si cel putin eram linistita ca nu fusese viata). Si asa am inceput sa ne rugam Bunului Dumnezeu si mai ales Sfantului Nectarie, caruia i-am promis ca ii vom inchina pruncul de va fi baiat, iar de va fi fata o vom numi Maria, in cinstea Preacuratei. Si minunea nu a intarziat sa apara. Luni sau marti numai stiu, in dimineata imediat urmatoare, am fost iarasi la control si doctorita a vazut ca ii batea inimioara copilasului. Coplesiti de minune, ne-am rugat in continuare, dar planul Domnului a fost altfel, dupa circa o luna in care pruncul s-a dezvoltat normal, am aflat ca inimioara nu ii mai batea. Doctorita ne-a trimis la control si la spitalul unde eram programati pt chiuretaj. M-am agatat de orice farama de speranta, dar cu cele mai bune tehnici (nu eram in Ro ci in Germania) ni s-a aratat clar ca nu mai e urma de viata in prunc. Si am fost intrebati de ramanem atunci sa ne faca chiuretajul sau ne intoarcem a doua zi, i-am zis ca amanam. Si mai abitir ne-am pus pe rugaciune, si la fel si multime de prieteni de-ai nostri, ca daca tot e sa nu mai fie, baremi sa iasa singur, sa il nasc. Si pentru rugaciunile prietenilor si ale unuia in special, m-au cuprins niste dureri, destul de usoare si l-am nascut acasa. Era numai de 12 saptamani, micut cat un soricel, dar avand toate organele formate. Si aici as vrea sa atrag atentia tuturor acelor femei care raman insarcinate si vor sa avorteze copilasul, ca el exista cu adevarat, e intreg si perfect dezvoltat, asa ca nu va amagiti ca omorandu-l, avortandu-l, nu faceti crima. Copilasul e acolo intreg si are aceleasi drepturi ca si copilasii deja nascuti, deci inainte de a decide sa ii luati viata ganditi-va daca deja sunteti mame daca ati putea sa va omorati copilasul deja de cativa anisori, ori daca asta nu puteti face, cum oare puteti sa va omorati pruncul din burtica? Eu pot da marturie ca el este acolo deplin format, l-am vazut cu ochii mei. Acum revin la povestea mea. Dupa ce l-am nascut acasa pe ingerel, am mers si la spital si doctorii au zis ca da copilasul l-am nascut singura, dar ca tot e nevoie sa ma curete. Si era un spital cu factura religioasa, de protestanti si doctorul m-a intrebat ce vreau sa fac cu copilasul. Spre deosebire de cei din Ro, ei ii pun in niste urne micute si ii ingropa facandu-le chiar o slujba undeva in cimitirul orasului. Dupa legislatia tarii respective copilul nu exista legal, deci puteam sa il iau acasa fara nici o opreliste. Asta a fost bine, ca nu am vrut sa il las cu cei de alta religie, l-am luat acasa, dar nu am avut taria sa il cinstesc cum se cuvine, cum ati facut dumneavoastra, matuska. Bineinteles ca mai intai am sunt preotul ortodox. Durerea mea s-a sporit insa, deoarece Parintelui i-a fost frica sa ma sprijine in dorinta mea de a il duce pe Nectarie si sa il ingrop in cimitirul micutei comunitati ortodoxe de romani. Mi-a zis ca nu stie care e legea, ca poate trebuie tot felul de hartii, desi i-am zis ca din cate am inteles eu copilul neexistand legal nu e nevoie de nimic. Cel mai dur a fost ca mi-a zis ca oricum din punctul de vedere al bisericii nu se poate face nimic pentru acesti copii, nici baremi o slujba, ca biserica nu a reglementat nimic in acest sens. Va dati seama cata durere, dupa ce pierzi un copil sa afli ca pentru el parca nu ar exista nici un loc nicaieri si asta deoarece nu a fost botezat. Pai cum sa fie botezat cand el s-a nascut mort? Lasata singura in durerea mea, tocmai de catre cel care credeam ca imi va aduce alinarea sufleteasca, am apelat la o doamna deosebita, romanca, careia ii murise mama de curand. Aceasta dand dovada de o mare caldura sufleteasca, nu a ezitat nici un pic si i-a spus ca putem pune copilasul in mormantul mamei sale, romanca ortodoxa. Si asa duminica dupa Sf Liturghie l-am dus pe ingeras si l-am pus in mormant, zicandu-i doar noi doi si doamna respectiva un Tatal Nostru. Si sufletul meu nu a reusit sa se vindece, decat acum cand a citit aceste randuri despre Nectarie. Nu eram suparata pe Dumnezeu ci pe biserica. Nu puteam pricepe cum intr-o situatie atat de grea pt o mama, pt parinti, biserica noastra ortodoxa nu acorda nici un sprijin, nu are nici un leac, doar o rugaciune care ii se face mamei, in care ti se spune sa iti ceri iertare pt ca ai fi putut fi ucigasa de prunc. De aceea inca o data va multumesc ca ati cercetat si aflat ca nu este asa, si mai ales ca popularizati acest aspect, deoarece nici preotii cu care am vorbit mai tarziu nu au reusit sa imi aduca alin. De curand mi-a zis un Parinte ca totusi daca scrii cu tot neamul lor cel adormit, se pomeneste si pruncutul nenascut.

        Acum cand nadajduiesc ca sufletul meu si-a gasit impacarea, speram ca Domnul sa isi arate mila catre noi si sa ne daruiasca un nou pruncut.
        Domanul sa va ocroteasca si sa va binecuvinteze draga Matuska si Slava lui pentru toate. Noi toti mai devreme sau mai tarziu ajungem din pantecele mamei noastre, prin lumea aceasta sau nu, in lumea mult dorita, in viata de dincolo, in Imparatia lui Dumnezeu. Sa avem alinarea ca daca Domnul i-a luat pe micutii nostri Nectarie mai devreme la El, este pentru ca a considerat ca e mai bine pentru ei. Acum ca stiu din visul ce l-ati avut ca ei sunt asa cum credeam si speram, la Domnul, cu Domnul si mai ales ca ne putem ruga chiar si prin Biserica pentru ei, sunt mult mai linistita. Oricum nu aveam cum sa concep ca Bunul Dumnezeu care i-a creat, le-a dat un sufletel, poate sa ii duca la rau, pe acesti prunci nevinovati.
        Slava Bunului Dumnezeu!

        cu dragoste in Domnul,
        sora Ana

      • Bucurie, Ana dragă!
        Am realizat pagina pentru Nectarie. Nădăjduiesc să îți placă și să fie de folos tuturor!
        https://pruncipierdutisinascutiinaintedevreme.wordpress.com/povestea-lui-nectarie/
        Îți mulțumesc încă o dată pentru mărturia ta.
        Fie ca Domnul să se milostivească de noi și să ne mîngîie!
        Te îmbrățișez și te mai aștept pe blog (:
        P.S. Mai am o lămurire de făcut. Ea e legată de visul pe care l-am avut despre starea în care se află Nectarie al meu. Nu vreau să fiu și de data aceasta greșit înțeleasă.
        Visul pe care l-am avut e mărturia mea personală.
        Cred că a fost o mîngîiere de la Dumnezeu pentru suferința mea.
        Nu înseamnă că acest vis reprezintă un temei teologic sau o experiență normativă pentru ceilalți.
        Mulțumesc de înțelegere!

  4. Ana zice:

    Draga matuska,
    multumesc pentru postare. Bunul Dumnezeu sa randuiasca sa fie de folos celor care au nevoie, asemenea ca intregul blog. Cu drag poposesc pe blogul dumneavoastra, al preotesei Natalia si pe o ramura inflorita. Legat de P.S. sa stiti ca asa am si considerat visul ca o marturisire personala, doar ca mangaierea dumneavoastra a fost si a mea. Domnul lucreaza cum crede El asupra inimilor noastre. Va imbratisez cu multa dragoste si Domnul sa ne mangaie si sa ne miluiasca!
    Ana
    Asemenea pe toate mamicile!

  5. Cosmina M zice:

    Tocmai am pierdut o sarcina la 22 de saptamani. Pe langa durerea fizica cea din suflet nu are comparatie, si pentru ea nu exista medicament. Atatea vise, sperante, 5 luni in care totul a fost minunat, fara probleme, s-au dus fara nicio explicatie, fara motiv. De ce? nu pot sa nu ma intreb de ce? Tocmai facusem morfologia 4d si era minunat, copilasul nostru mult dorit era perfect. A doua zi dimineata i-am simtit primele miscari pe care le-a simtit si sotul. A fost un moment magic, il iubeam deja cu toata fiinta noastra. Dar totul s-a terminat prea brusc, doar intr-o clipa. In acceasi zi, noaptea…fara durere, fara vreun semn, o avertizare…nimic…Intelegem ca toata lumea e bine intentionata dar, cuvinte ca „Sunteti tineri” „O sa faceti altul” „Data viitoare va fi bine” nu ne ajuta cu nimic. E adevarat ca ne-am dorit foarte mult, si ne dorim in continuare. Dar nimic nu sterge pierdere suferita si toata durerea din suflet. Pentru noi va ramane primul nostru copil, pentru noi avea deja un nume…si l-am pierdut de ziua lui. Pe 1 iunie, nu numai de ziua copilului ci si de Sf Iustin. Dragul nostru Iustin Cristian. Cu numai cateva zile in urma aveam o burtica,acum nu mai e, un vis frumos ce s-a stins mult prea brusc.
    Nu cred ca exista cuvinte pentru ceea ce simt. Il am pe sotul meu care a fost si este langa mine cu toata fiinta lui. Stiu ca e tare doar pentru mine, si ca sufera si el foarte mult. Abia de cateva zile am iesit din spital si inca nu imi vine sa cred ca nu mai e. Nu cred ca exista durere mai mare ca aceasta. Si sper sa ne fereasca Dumnezeu. Durerea fizica a fost crunta, dar cea din suflet e sfasietoare. Peste cea fizica probabil treci cand iti tii puiul in brate, dar asa nu exista consolare. Nu pot vorbi inca despre asta fara sa plang. Stiind ca totul era ok cu numai o zi in urma, o sarcina fara probleme, fara greturi,fara nimic,m-am trezit noaptea pt o nevoie fireasca si micutul meu a ramas fara lichid. Nu putea trai fara. nu avea cum, era mult prea mic. Dar inimioara lui inca ii batea cand am ajuns la spital. E un cosmar din care nu stiu cum sa ma trezesc. Si daca trecem peste toate astea, desi nu il vom uita cum sa avem oare speranta ca nu se va mai intampla la fel? Mentionez ca am fost luna de luna, la eco si controale, analize am facut tot ce s-a cerut, nu am depus efort si nu nu gasesc o explicatie…Cum stim ce putem face data viitoare sa fie bine? Cum?
    A trecut o saptamana si durereaa mea e la fel de mare. Mi-e greu cand ma gandesc sa voi incepe munca peste 2 zile si trebuie sa dau ochii cu multa lume. Stiu ca nici stand acasa nu fac bine dar mi-e foarte greu cand stiu ca am plecat cu burtica si ma intorc fara.
    Nu stiu cum sa fac sa trec peste toata durerea asta pe care o simt, nu ma pot gandi la nimic altceva decat la puiutul meu iubit si mult asteptat. Cu ce am gresit? De ce l-am pierdut cand totul era minunat? :((
    Acum dupa cateva zile tot citind despre asta ma intreb daca as fi putut sa il vad, sa il iau acasa, oare ar fi fost mai bine pentru sufletul meu?
    Ma doare ingrozitor, dar in clipele alea nu mai gandeam, nu eram eu, nu am stiut daca trebuie sau am voie sa il vad, nu mi-a zis nimeni si nu m-au lasat. Au crezut ca asa e mai bine pentru mine. Dar oare este?
    Atata durere si lacrimi si nu ma pot ridica, si gandul meu e doar la el, la puiul meu de om, mult asteptat si dorit.

    • Cosmina draga,
      asa cum sigur ai mai citit pe acest blog, numai Dumnezeu stie de ce s-a intimplat asa si in cazul tau. Oricit de mult ai cauta raspunsuri rationale, nu vei gasi si nu vei intelege nicio explicatie logica. Iti inteleg prea bine durerea. Nu ti se va stinge niciodata. Vor fi doar zile cind se va estompa, zile in care o vei uita, zile in care iti vei aminti cu liniste.

      Nu stiu sa iti raspund la intrebari decit cu faptul ca trebuie sa te increzi In Domnul. Oricit de greu ti s-ar parea sa faci asta. Sint cazuri si cazuri. Eu, de pilda, dupa ce l-am nascut pe Nectarie, nu am mai ramas insarcinata. Imi este greu si mie, pentru ca parca voia mea nu e aceeasi cu Voia Domnului. Abia acum pot sa spun ca inteleg cit de greu le e parintilor ce nu pot avea copiii. Alte mamici – care au scris pe blog povestea lor – au ramas insarcinate si acum au copiii de trei si doi ani. Asa ca, orice ti s-ar intimpla de acum incolo – sa pastrezi credinta ca Domnul te iubeste si iti e alaturi.

      Da, va fi dificil sa raspunzi la intrebari, sa vezi fetele oamenilor, etc. Dar, ce poti sa faci? Asta e realitatea. Trebuie sa o infrunti, sa fii puternica. Domnul sa iti dea tarie!

      Eu pot sa iti spun ca mie mi-a fost bine sa stiu ca am facut pentru copilul meu ceea ce as fi facut pentru o ruda ce trece la Domnul. Banuiesc ca nu ai gasit blogul in acele momente si – pentru ca nu ai simtit decit durere – nu te-ai gindit ca exista si posibilitatea asta. Din pacate, nu mai poti face pentru copil nimic altceva decit sa te rogi, sa il pui cu numele pe pomelnic la adormiti si sa scrii in dreptul lui nascut inainte de vreme si sa faci milostenii. Adica, lucruri ce tin de traditia noastra ortodoxa in ceea ce priveste pomenirea celor adormiti.

      Te imbratisez, pling alaturi de tine si nadajduiesc alaturi de tine in mila Domnului!

  6. Cecilia Elena zice:

    Am gasit din intamplare acest blog, am citit durerea pe care o poarta atatea persoane si m-am hotarat sa va scriu si durerea mea care este recenta dar simt ca trebuie sa povestesc tuturor pentru a putea merge mai departe , sa ma port ierta si sa ma pot impaca cu gandul ca pruncul meu , ingerasul nostru acum este bine si ne priveste dintr-un loc luminat si frumos. S-a intamplat pe 23.03.2015 , cand Razvan Andrei s-a nascut mort la 39 de saptamani de sarcina. Luni in ziua respectiva dupa ce m-am trezit, am asteptat sa vorbesc cu el, de obicei el imi raspundea prin miscari, dar in dimineata respectiva nu l-am simtit, nu a vrut deloc sa vorbeasca cu mine. Am sunat doctorita si am fugit la spital unde mi s-a spus ca copilului meu nu-i mai bate inimioara. In momentul respectiv nu mi-a venit sa cred, mai ales ca trebuia sa nasc oricand, eram la termen, singurul motiv pentru care nu nascusem fiind faptul ca cu trei zile inainte cand am fost la control si copilul se simtea foarte bine, d-na doctor ne-a spus sa nu ne grabim, ca placenta nu e ajunsa la maturitate si sa lasam lucrurile sa vina firesc, eu pana atunci neavand contractii foarte mari ( vroiam sa nasc natural, sa las lucrurile sa vina de la sine).Acum am ramas cu foarte multe intrebari fara raspuns , framanatari si cu un mare sentiment de vina. L-am nascut pe Razvanel prin cezariana, un copil frumos de 4kg,200 g dar pe care nu l-am tinut in brate, cu care nu am vorbit, nu i-am cantat, nu l-am mangaiat decat in momentul in care era deja in sicriu. Medicul legist ne-a spus ca copilul era perfect sanatos, dar duminica spre luni o presiune a apasat cordonul ombilical lasand copilul fara oxigen si a facut hemoragie interna. Si de aici toate intrebarile mele si sentimentul de vina pe care il am…..poate daca. Ma rog in fiecare zi sa ma ierte Dumnezeu, sa ma ajute sa nu-mi pierd credinta in el, sa ma ajute sa ma iert si eu, si sa incerc sa nu ma mai intreb, ma rog sa-mi dea rabdare sa pot sa trec peste si cu toate acestea ma chinuie o singura intrebare. Daca in cele aproape zece luni de sarcina, Dumnezeu l-a ocrotit si totul a fost bine, de ce nu l-a lasat sa vina pe aceasta lume langa doi parinti care si l-au dorit din suflet, care l-au iubit si il iubesc, pentru care aveau pregatit totul. Oare Dumnezeu considera ca nu am fi fost parinti buni si iubitori? Poate e prea devreme si trebuie sa las timpul sa-mi raspunda…dar ma rog in fiecare zi sa nu-mi pierd credinta in Dumnezeu, sa reusesc sa inteleg de ce s-a intamplat asa si unde am gresit. In acelasi timp imi este un dor imens de ingerasul meu iubit si poate intr-o zi o sa primesc si raspunsuri la framantarile mele…..Va rog sa-l pomeniti si pe ingerasul meu Razvan Andrei in rugaciunile voastre si multumesc pentru aceasta pagina.

  7. Georgeta zice:

    Asa ma bucur ca am gasit site-ul dumneavoastra…tot cautam cu ceva ani in urma o perspectiva ortodoxa asupra acestei situatii dar nu am gasit. Am 31 ani si am pierdut in noiembrie 2009 o sarcina de 6-8 saptamani. Mi s-a spus ca e sarcina cu ou clar, fara embrion. Am ramas repede insarcinata, in ianuarie 2010 dar sarcina s-a oprit din evolutie la 8 saptamani. Am vazut bebelusul la ecograf, din pacate nu avea batai ale inimii. Au urmat 4 ani jumate de asteptare, speranta, uneori disperare. O noua sarcina nu mai aparea si tot asteptam si asteptam…imi vine greu sa spun asta dar in acea perioada nu suportam sa vad femei insarcinate, cu burtica, mi se parea ca toate vor sa imi faca in ciuda. Desigur ca nu era adevarat, dar la vremea aceea asta era in mintea mea. Printr-o minune am ramas insarcinata in iulie 2014 iar in aprilie 2015 am nascut o fetita minunata. Acum, in timp ce scriu, minunea doarme pe picioarele mele, ma uit la ea si mi se pare ireala.
    Sunt foarte fericita si foarte recunoscatoare ca o am pe Maria. Dar si acum, dupa atata timp, imi zboara uneori gandul la cei doi copilasi care nu au apucat sa se nasca. Impart pentru ei, aprind o lumanare duminica la cei adormiti, cumpar uneori hainute unor copilasi mai saracuti. Nu ii pot uita. Sunt parte din mine oricati alti copii voi mai avea. Vreau sa cred ca sunt intr-un loc unde le e bine si sa stie ca nu i-am uitat si ca ma gandesc la ei.

  8. Elena zice:

    In ziua de Florii a acestui an, in timpul Sfintei Liturghii, l-am pierdut pe Nico. Mi-e inca foarte greu sa povestesc detalii – de altfel usor de imaginat: ce bucurie adanca ni s-a frant, cum visele noastre s-au transformat in cateva ore in dezolare si tristete fara margini, cum speram ca anul acesta Buna Vestire a fostsi pentru noi pacatosii…insa nu mi-am dat seama ca urma sa sufar alaturi de Maica Domnului pierderea unui fiu…Multumesc pentru acest blog, imi aduce mare alinare. Exact asta simt, ca desi sarcina era doar de vreo 7-8 saptamani am NASCUT si sunt MAMA.
    Rugati-va si pentru pruncul meu mutat la Domnul Nicolae Mihai, primul nostru copil! Nu stiu daca era baiat, era prea devreme sa aflu, doar sufletul meu imi spune asta. Va imbratisez.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s