Pentru familie și prieteni

Dacă ați avut un avort spontan, o sarcină ectopică sau o naștere a unui copil mort, atunci probabil că aveți o idee destul de bună despre ceea ce trebuie să spuneți, ceea ce nu trebuie să spuneți, ceea ce să faceți, cum puteți ajuta, la ce să vă așteptați, etc. Pe de altă parte, dacă nu ați experimentat așa ceva, atunci s-ar putea să nu ştiți cum să vorbiți cu familia care a suferit o astfel de pierdere. Aţi putea fi îngrijorat/ă că veți spune ceva greșit. Este posibil chiar să vă speriați numai când vă veți gândi la asta şi, astfel, să încercați să evitați familia respectivă. Aţi putea vorbi însă, evitând în mod intenționat subiectele despre naștere înainte de vreme, despre copii, despre avort spontan, menționarea numelui copilului sau să vă referiți la acest moment, în încercarea de a nu provoca o durere și mai mare.

Majoritatea oamenilor sunt conștienți de câteva dintre lucrurile care nu trebuie spuse în astfel de situații, chiar dacă le gândesc. Pentru cazul în care nu sunteți siguri care sunt aceste vorbe care NU trebuie spuse, iată mai jos o listă parțială:

  • O să aveți și alți copii (Sau, alternativ, o să aveţi mai mulți copii).
  • A fost mai bine că s-a întâmplat așa.
  • A fost ceva în neregulă cu copilul.
  • A fost Voia lui Dumnezeu.
  • Eşti încă supărat/ă pe asta?
  • Ar fi putut fi mai rău. (Notă: În mod logic, orice ar putea fi mai rău, dar oare ajută asta cu ceva?)
  • Deci, ai de gând să încerci din nou?
  • Oricum, ai fi fost prea bătrână pentru a avea un copil.
  • Totul face parte dintr-un plan mai mare.

Când vedem toate acestea scrise mai sus, ne dăm seama că toate aceste lucruri nu trebuie spuse. Din păcate, uneori lucrurile se spun pur și simplu. Pentru că fiecare dintre noi este om. Dacă în mod accidental ai spus unul dintre aceste lucruri, este normal să îți ceri scuze și să retragi ceea ce ai spus.

Deci, ce ziceți? Uneori, cel mai bun lucru este tăcerea. De aceea, ar fi mai bine ca în loc să rostim cuvinte de îmbărbătare, să stăm aproape de ei, să îi lăsăm să plângă, să plângem împreună cu ei, să îi lăsăm să vorbească (fără să încercăm să rezolvăm totul).

Dacă nu știți ce să spuneți, un „Nu ştiu ce să spun” este un lucru perfect rezonabil de spus. De asemenea, poate fi suficient să spuneți și  „Îmi pare foarte rău”. Părinţii îndurerați nu au nevoie de oameni care să le alunge durerea, ci au nevoie de oameni care să le permită, să îi lase să simtă durerea și să îi sprijine când suferă. Durerea nu dispare; dacă încercaţi să o suprimați, ea va apăre mai târziu, atunci când te aștepți mai puţin. Uneori părinţii, mai ales mama, nu vor dori să vorbească cu nimeni după aceea. Acest lucru este de înțeles. Treptat, însă, părinții se vor reintegra în viaţa normală. Aveţi posibilitatea să trimiteţi o scrisoare sau un e-mail pentru ca să vă exprimați dragostea dacă simțiți că ei nu vor să vorbească despre asta la telefon.

Un alt lucru bun de menţionat este și acesta: să nu vă fie teamă să spuneți numele copilului. Părinţii își iubesc copiii şi doresc să păstreze vii amintirile despre ei. Faptul că îi spuneți numele nu va înrăutăți lucrurile. Este mult mai dureros să simți că nimeni nu vrea să vorbească și să își aducă aminte de copilul tău.

Aniversările sunt grele. Cu siguranță nu sunt singurele grele. Unele date posibile: data iniţială la care trebuia să se nască pruncul, anul/data în/la care mama a descoperit că este însărcinată, sărbătorile de Crăciun, de Ziua Mamei [articol bun aici] sau de Ziua Tatălui, un an de când a murit pruncul sau de când a fost născut mort, la aniversarea anilor de la moartea copilului sau ziua când a avut loc avortul spontan. Chiar dacă, prin harul lui Dumnezeu, părinţii aşteaptă alt copil în timpul uneia dintre aceste aniversări, ei se gândesc cu siguranță la lucruri dureroase legate de pruncul pe care l-au pierdut. Este frumos să le amintiți acest lucru prin trimiterea unei note sau să le aduci aminte: „Astăzi mi-am amintit de … și m-am gândit la tine.”

Să nu vă surprindă dacă o sarcină ulterioară va aduce un nou val de durere. Fiecare dată importantă din timpul sarcinii va aduce înapoi etapele paralele de la cea anterioară. Va fi foarte dificil când părinții vor ajunge la săptămâna în care bebelușul anterior a fost pierdut. Întreaga sarcină va fi, probabil, trăită  cu mai multă neliniște, deoarece părinţii au învăţat că nu există nici o garanţie. Chiar dacă ați născut, aceasta nu înseamnă că sunteți în siguranță. Nu este neobişnuit ca naşterea unui copil să fie însoţită de durere vizibilă datorită pierderii celuilalt prunc. Cel mai bun lucru de făcut pentru a sprijini părinții în această perioadă este acela de a fi cu ei şi de a-i sprijini. Nu dați asigurări false (de unde ştiți că totul va fi bine?) și nu minimizați neliniștea. Tot ce puteți face este să oferiți dragoste, compasiune şi rugăciuni.

Există unele lucruri practice pe care le puteţi face pentru a ajuta. Puteţi întreba: „Ce pot să fac?” şi s-ar putea să primiți un răspuns. Pe de altă parte, în cazul în care părinţii sunt într-o stare de nebuloasă, ar putea fi mai bine să oferiți ceva anume: Pot să merg la magazin pentru tine? Vrei să iau copiii pentru ca să se joace sau vrei să iau copii de la şcoală? Aş putea să iau copiii la mine atâta timp cât ești la spital? De asemenea, este folositor să se aducă mâncare. Din propria mea experienţă pot mărturisi că pentru câteva zile după ce am aflat că Innocent a murit nu am avut poftă de mâncare și așa am și slăbit un pic. Deoarece nu aveam poftă de mâncare, nici nu am putut să mă gândesc să gătesc. Din fericire, soțul meu a fost în măsură să gătească şi să ofere mâncare  copiilor#. În funcţie de cât de bine îi ştii sau cât de aproape stai de ei, ai putea să te oferi să pui rufele la spălat, să faci curat în casă, să tai iarba sau orice alte lucruri care ar putea fi de ajutor.

# Matușka Anna și părintele Benedict au cinci copii.

Nu există nicio scriere care să învețe modul în care să te comporți la o întâlnire cu un părinte îndoliat. Există unele sugestii listate pe această pagină, dar acest lucru nu înseamnă că am epuizat tema. Oricând, se pot adăuga și alte sugestii.

[Am găsit aici o listă bună şi cuprinzătoare cu „Ce să faci şi Ce să NU faci”.]

**********************************************

Am găsit aici un articol excelent despre durere şi traumele secundare. Autorul este o mamă care și-a pierdut fiul ei în acest an (N.B. 2011) la 9 săptămâni și care este, de asemenea, psiholog la o clinică cu specializare în consiliere pentru evenimente traumatizante. Ea a scris „A Baby, Empty Arms, and a Broken Heart – A Psychologist’s Journey” (Un Prunc, Brațe Goale și o Inimă Sfâșiată – Jurnalul unui psiholog). Mai jos este un extras din articol, dar am să vă rog să citiţi întregul articol:

Pentru mulţi oameni este supărător, ba chiar traumatizant să audă că un copil a murit. Aceasta este trauma secundară. În cazul în care persoana care a experimentat trauma nu ar spune experiența pe care a trăit-o, atunci cealaltă persoană nu ar fi traumatizată.

Deci, în cazul în care este atât de supărător acest fapt, de ce acești părinţi care și-au pierdut copiii nu își țin gura închisă şi nu sunt politicoși? Ah! Aici este problema. Ceea ce este în interesul unei persoane, este în opoziţie directă cu interesul altei persoane. Este în interesul persoanei care a experimentat trauma primară să vorbească despre această experiență. Dacă vorbește despre ea se poate vindeca. Se poate tămădui. Se poate însănătoși. Aceasta trebuie să se facă. Iar persoana care este traumatizată în al doilea rând nu are nevoie să audă astfel de lucruri …. sau altfel ei nu ar încerca să ne facă să tăcem! Atunci când schimbă subiectul şi încearcă să ne facă să tăcem, ei spun prin comportamentul lor: „Acest lucru este prea mare, rău, înfricoșător, deranjant, şi mai mult decât pot să îndur. Opreşte-te! Nu pot acumula atâția stimuli negativi în mintea mea!”. Acesta este motivul pentru care se  încearcă să se închidă gura părinților care și-au pierdut copiii. De cealaltă parte, părinții care și-au pierdut copiii spun ”Avem nevoie să ne vindecăm. Nu ați vrea, VĂ RUGĂM, să ne ascultați și să ne lăsați să ne tămăduim?”

Deşi poate să fie dificil să se admită, şi în special de către membrii familiei, pierderea unui prunc nu este pentru cei slabi de inimă. DESEORI, chiar membrii propriei familii sunt cei care înrăutăţesc situaţia. De ce se întâmplă astfel? Ei bine, deoarece ei ne cunosc mai bine decât ne cunoaște o simplă cunoştinţă. Şi la un anumit nivel, și noi trebuie să recunoaştem durerea lor ca bunici, mătuşi, unchi, veri, etc. DAR, NU faceți nicio greșeală cu privire la asta ÎN NICI UN CAZ! Când vine vorba de pierderea unui prunc, PERSOANA CEA MAI TRAUMATIZATĂ ESTE ÎNTOTDEAUNA, ÎN ORICE SITUAȚIE, MAMA! Rareori există o excepţie de la acest lucru. De ce se întâmplă așa? Deoarece mamele au o legătură atât de puternică cu pruncul lor, dincolo de ceea ce oricine altcineva ar putea avea cu copilul lor. Această legătură specială se numește intimitate biologică. Aceasta este legătura formată între mamă şi prunc și se realizează între ei în pântecul mamei.

Deci, cum vom acționa ca părinţi care am pierdut un prunc în ceea ce priveşte impasul nostru atunci când avem nevoie să vorbim despre pierderea noastră şi o altă persoană nu vrea să asculte? Ce facem atunci când comportamentul lor spune: „Nu aici, prietene. Nu au nevoie sau nu doresc trauma? ” În acest caz, discreția este prietenul nostru. Ştiu că EXISTĂ și oameni cărora le pasă şi care VOR asculta povestea ta. Ştiu, de asemenea, că nu sunt doar ei. Îi face, însă, asta oameni cruzi, răi sau nepăsători? Nu. Aceasta ne spune despre ei doar că sunt persoane care nu înțeleg pe deplin situația în care ne aflăm.

Cel mai bun răspuns la care am ajuns cu privire la dilema asta este că trebuie să vorbim despre poveştile noastre. Aceasta este sănătos, de folos şi adecvat. Avem nevoie să vorbim pentru noi înşine (De exemplu: Trebuie să vorbesc despre acest lucru, să spun tuturor membrilor familiei). Trebuie însă să știți că nu oricine dintre cei cu care o să vorbim va vrea să audă despre acest lucru. Şi aşa să fie. Ascultaţi indiciile non-verbale şi verbale ale oamenilor, şi abia apoi puteți să vorbiți. Ei vor dori sau nu să audă povestea şi să comunice acest lucru la un moment dat în timp şi prin interacţiunea noastră. Cu timpul veți deveni cel mai bun în a asculta indiciile non-verbale. Acesta este un JOB GREU când este dublat de tristețea și durerea pierderii unui copil. Apoi, doar pentru o măsură bună, aruncă din tine toată durerea nebunească ce zboară peste tot în jurul tău. Aceasta este cu adevărat o rețetă pentru dezastru. De aceea, unii oameni şi, în special,  familiile intră în asta, la un moment dat, dar numai după pierderea unui copil. De obicei, celorlalți membri ai familiei le lipsește sensibilitatea și, prin urmare, grija faţă de părinţii îndoliați, şi pun nevoile lor pe primul plan. Ca şi în cazul meu, nevoia mea de a nu primi trauma secundară înlocuieşte nevoia voastră de a vorbi despre procesul vostru de durere și traumă.

**********************************************

SursA: Lost Innocents

Traducere: matușka Eufemia

Anunțuri

4 răspunsuri la Pentru familie și prieteni

  1. Andreea zice:

    Offf, credeam ca n-o sa-mi fie atât de greu..dar e..În urmă cu trei ani, după o spvedanie părintele duhovnic parcă ştia ceva şi mi-a spus la final..să aveţi grijă de voi!Deşi nu îmi întârziase menstruaţia am făcut un test şi ..da..eram doi..!Băieţelul meu urma să aibă un frăţior sau o surioară..I-am spus soţului(care este preot) şi am hotărât să mergem mai întâi la dr. şi apoi să anunţăm familia.Am mers la acceaşi dnă dr. cu care născusem băiatul dar nu ea îmi supraveghease sarcina.Foarte amabilă, îmi face o ecografie şi imi spune că ar fi o sarcina deşi nu se vedea prea bine şi pentru liniştea mea îmi dă progesteron, însă oral şi nu injectabil cum îi spusesem că făcusem la prima sarcină, pentru menţinere.Urma să revin la control peste zece zile.După câteva zile de tratament observasem că aveam uşoare sângerări, exact ca la prima sarcina..asa ca am sunat-o şi i-am spus şi m-a asigurat că embrionul se fixa.Într-o duminică după-masă, părintele făcea Paraclisul Maicii Domnului la noi ,la biserică.Sângerarea era deja abundentă…Cum a venit am mers direct la maternitatate unde urma să începă coşmarul. Doamna care era de gardă ma privea suspicioasă,credea că nu ştiam care e diferenţa între avort şi menstruaţie, drept ptr care am făcut pe loc un test..şi da era pozitv însă linia mult mai slabă. Dna dr. la care fusesem la eco era în spital dar nu a vrut să coboare,că ea nu face chiuretaj. Când am auzit, am tipat înăuntrul meu şi am început să plâng.Hai la eco sus…acolo se vedea ceva dar nici dr nu ştia precis: o fi fost ectopică,o fi fost normală…un lucru era sigur: CHIURETAJUL.Când a auzit părintele meu a fugit până la duhovnic, care însă nu era în localitate.A venit înapoi, în timp ce asistentele mă priveau suspect şi mă tot întrebau de ce nu merg odată.În inimă se dădea o luptă,însă m-am rugat Sfântului Nectarie aşa:,,Sfinte Nectarie, dacă aşa a vrut Dumnezeu ca acest copil să nu vadă lumina zilei, nu-l lăsa pradă oamenilor care vor să-l rupă.Dacă tot nu l-am născut măcar lasă-l să iasă singur.”Plângeam iar dr de gardă se uita cu o ură la mine şi îmi tot spunea că am unul şi o să mai am şi alţii..Bun şi cum trebuia să recţionez:să râd? Între timp părintele meu disperat apelează un nr la care răspunde un ucenic al Părintelui Arsenie Papacioc şi îi spune toată povestea, la care Părintele Arsenie îi răspunde să nu fac o crimă şi mai ales Duminica, fiindcă o să fie bine totul.Astfel că practic am fugit din maternitate lăsând în urmă ameninţările dr. care iîmi spunea că o să fac hemoragie şi că atunci nu o să mă primească.Însă Domnul nu a vrut asta, a doua zi am simţit cum am eliminat ceva mai mare după care nu am mai avut nimic.În toamna aceluiaşi an rămâneam din nou însărcinată însă nu am aflat până în luna decembrie după ce m-am întors împreună cu părintele di Ţara Sfântă şi Egipt unde , fără să ştiu am urcat până în varful muntelui Sinai. Acum ,am pe lângă băieţel şi o fetţă minunată.Avem două comori:Marian şi Macrina…însă nu pot uita că mai e una dar nu alături de mine.Poate că povestea mea nu pare aşa tragică însă m-am bucurat oarecum când am găsit acest loc şi când am citit povestea lui Nectarie parcă am simţit că e ca o datorie să scriu şi eu aceste rânduri.

    • Draga mea, Domnul să te mîngîie. Am lăcrimat citindu-ți povestea. Chiar îmi spunea o prietenă că e un blog cam trist, dar și acest sentiment ne definește ca oameni. Și cred că trebuie să acceptăm că ”vreme este să te bucuri și vreme să plîngi”. Ești de acord să creez o pagină cu povestea ta? Ce nume i-ai fi pus copilașului? Sau îi spunem ”Povestea pruncului Andreei”? Dacă vrei, poți să îmi scrii și pe ortodoxie.si.viata.contact@gmail.com. Pînă la urmă, povestea ta și toate celelalte deja postate sînt și triste, dar sînt și pline de nădejde în bunătatea Domnului. Te îmbrățișez cu dragoste în Domnul nostru și îți mulțumesc pentru mărturie!

  2. Andreea zice:

    Da ,sunt de acord..cat despre nume as spune MATEEA, ptr ca asa mi-as fi dorit sa se numeasca, daca ar fi fost fetita.Puteam sa o numesc pe Macrina asa insa nu ar fi fost corect..fiecare cu numele lui..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s