Blogul mamă (:

În zilele cînd l-am pierdut pe Nectarie mi-a fost foarte greu să nu plîng în continuu. La spital am citit trei cărți (1. ”Suferința ca binecuvântare” a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 2. ”A iubi înseamnă a ierta” și 3. ”Puterea duhovnicească a deznădejdii” de părintele Savatie Baștovoi ) care mi-au mai adus alinare.

Mi-a fost de ajutor și tradiția orală a familiei; adică, tata mi-a spus acum mulți ani că bunica a născut de 14 ori – 10 dintre copii au supraviețuit, iar 4 au fost pierduți.

Însă, cea mai mare mîngîiere a fost să citesc blogul matușkăi (preotesei) Anna și să văd că nu sînt singura mamă care trece printr-o experiență atît de dureroasă. Și pe această cale vreau să mulțumesc atît matușkăi Anna, cît și dragei mele prietene, preoteasa Natalia, care mi-a semnalat existența acestui blog.

Blogul se numește

Lost Innocents

și puteți să îl citiți dacă aveți nevoie de mai multe informații.

Din păcate, nu am reușit să traduc în limba română toate postările de pe el, mai ales pe cele care se referă la acest subiect din punct de vedere medical, deoarece nu mă pricep chiar atît de bine la engleză (:

Anunțuri

20 de răspunsuri la Blogul mamă (:

  1. Maria zice:

    Buna seara,
    As vrea sa va spun povestea lui George. Primul meu nascut. Mort. George avea 7 luni si trei saptamani implinite cand a … murit, inainte de a se naste. Am stiut ca ceva nu este in regula de la 7 luni si o saptamana, cand am pierdut dopul gelatinos. Constiincioasa, m-am internat in spital. Acolo, la ecografii, medicul a vazut ca pruncul meu avea o suferinta fetala, dar a decis sa…astepte. George se strangula incet, cu fiecare zi care trecea, timp de 2 saptamani, sub supraveghere medicala. O moarte chinuitoare si nemeritata pentru un prunc. Ignoranta. Miscarile lui erau ca niste spasme, Cand le spuneam asistentelor si medicului, imi raspundeau ca sunt la prima sarcina, si nu stiu eu sa interpretez prea bine miscarile din burta mea. Ca e normal sa fie mai puternice ca inainte. El…se zbatea. Un cordon prea scurt il imobiliza, nu-l lasa sa de dezvolte, sa se hraneasca corect…si ii lua viata incet. Le spuneam ca nu se mai misca ca inainte si-mi raspundeau ca e mai mare, a crescut si nu mai are suficient spatiu. Ultima ecografie a confirmat suferinta fetala. Dar medicul a decis sa nu intervina cu cezariana si George a murit. Bataile inimii lui nu s-au mai auzit.
    Am nascut un prunc mort dupa o nastere provocata si un travaliu de 12 ore. L-au infasurat intr-un cearceaf jegos de spital si s-au dus la sotul meu sa-l intrebe daca vrea sa-l vada. Pe mine nu m-a intrebat nimeni nimic. Era si sotul meu, ca si mine, in stare de soc.L-au pus int r-o ladita de lemn, asemanatoare cu cea de legume de la aprozar, si o asistenta a plecat cu el. La autopsie s-a constatat ca era complet sanatos, cu exceptia unui cordon ombilical foarte scurt. Avea 2,500 kg si plamanii formati. Daca se intervenea cu cezariana, astazi ar fi avut 13 ani. Acum este doar o amintire si un vis. Nu am nimic de la el…nici macar o poza de la ecografii…pentru ca au disparut misterios din fisa de internare. Am un certificat de nastere care are o liniuta in dreptul numelui, singura dovada ca el a existat, ca a fost o nastere si nu avort. Si o iesire din spital care atesta in termeni medicali cam tot ce v-am povestiti eu aici, cu cuvintele mele. Aceasta e amintirea mea a ceea ce a fost. Nu am insistat pe detalii morbide, desi tin minte totul. Si pentru ca nu l-am vazut niciodata, inima mea a croit o imagine a chipului lui George, care-mi apare in vise, deseori. In preajma Sambetei Mortilor, l-am visat mort, intr-o cutie de pantofi. Il cautam cu disperare in sertalele mintii mele si l-am regasit in vis. L-am luat in brate. Mereu ii cer iertare in vis. Alteori il visez mai mare, 4-5 ani. Fura mancare din cuptor. Nu vorbeste niciodata cu mine. Alta data eram impreuna cu el, avea cam 10 ani, si infruntam o iarna cumplita, era frig, aveam un palton negru si el era imbracat in haine de culoare inchisa. Ca de obicei, doar eu vorbeam, el nu. De la moartea lui, am botezat un baietel si o fetita. Dar George revine in vis ca prunc mort. Iar eu il caut de fiecare data. Preotul mi-a facut slujba atunci. George nu a avut niciodata o inmormantare, in 1999 nu au vrut sa mi-l dea de la spital ca sa-l inmormantez ca pe o fiinta umana. L-au tratat ca pe un avorton.
    Nevoia spirituala de a-l incredinta Domnului prin slujba crestineasca de inmormantare nu a fost satisfacuta. Si acum il visez, dupa 13 ani…
    Anul trecut m-am mutat impreuna cu tatal lui George si cele doua surori ale lui mai mici, definitiv, in SUA. Am parasit Romania si vom mai veni doar in vizita la parinti. Pe George il port in suflet dupa mine peste tot. Medicul care „m-a ajutat” la nastere profeseaza in continuare. Il cheama Dan Udrea si e doctor la Municipal.

    Va doresc tuturor multa sanatate si sa va ocoleasca necazurile.

  2. Maria-Dumitria zice:

    Va imbratisez cu drag si va multumesc pentru ca ati creat acest blog unde putem sa ne spunem povestea!
    In data de 4 oct 2011, puiutul nostru, David, s-a nascut la Toplita. A trait 10 zile si pe 14 oct. a murit. Chiar de Sf. Paraschiva. S-a nascut la 35-36 sapt., a aspirat lichid amniotic si ….s-a dus. Medicii din Mures s-au straduit sa-l salveze dar nu a fost sa fie. E dureros ca un copil care se naste cu scor apgar 9 (s-a nascut cu cezariana), cu greutate 2660, care plange la nastere, care este declarat clinic sanatos, este trimis la 10 ore dupa nastere la Mures, iar dupa 10 zile moare….”Insuficienta cardio-respiratorie acuta, aspiratie de lichid amniotic si sange”. In fiecare zi am crezut ca innebunesc. Pe parcursul sarcinii nu am avut nici o problema. Cu o zi inainte sa nasc am fost la control si medicul nu a observat nimic deosebit. Si totusi… Copilul meu a murit. L-am botezat in spital si l-am inmormantat crestineste. Preotul a facut o slujba atat de frumoasa…..pentru ingerasul meu. Totul s-a schimbat! Am impresia ca nu e viata mea, sau ca viata mea a murit o data cu copilul meu. Mai am un copil, Darius, de 6 ani. Mi-a fost atat de greu sa-i explic ca fratiorul lui cel mult asteptat, pe care l-a vazut la spital, nu va veni acasa pentru ca Dumnezeu l-a facut ingeras. Am crezut ca suferinta mea este cea mai mare din lume, pana cand am aflat ca sunt parinti care sufera la fel de mult sau chiar mult mai mult decat noi.
    Dumnezeu sa ne dea credinta si puterea de a merge mai departe! Nu mi-am dorit niciodata sa devin mama de inger. Si, totusi……Fratiorul lui il pomeneste in fiecare zi, a facut mai multe desene cu David, ingeras, sau pentru David. Mie mi-e greu sa vorbesc despre el…..am observat ca oamenii nu inteleg, chiar evita sa discute cu mine. Chiar si cei mai apropiati!
    Va multumesc, inca o data! Daca aveti timp va rog sa-i faceti si lui David o pagina….Povestea lui David!
    Dumnezeu sa va binecuvanteze!

    • Draga Maria-Dumitria,
      mai sint putine zile pina cind vom spune ~Hristos a inviat!~ si, de aceea, cred ca putem trai cu nadejdea ca si noi putem invia. Nu singuri. Niciodata singuri. Ci numai cu Domnul.
      Vesnica sa-i fie pomenirea pruncului tau David!
      Cu mare drag o sa ii creez si lui o pagina pe blogul nostru. Sint bucuroasa sa pot spune ca e al nostru (:
      Multumesc ca ne-ai povestit si tu durerea prin care treci. Sint convinsa ca in marea Lui milostivire Mintuitorul te va mingiia si te va ajuta sa accepti si sa implinesti Voia Lui.
      Te imbratisez cu drag (:
      P.S. Daca simti nevoia sa imi mai spui cum esti, cum te mai simti, astept sa imi scrii pe ortodoxie.si.viata.contact@gmail.com

  3. Maria zice:

    Buna ziua Maria,

    ca de la Marie la Marie, iti spun ca-ti admir curajul de a-ti striga durerea…stiu ca oamenii te judeca, de aceea toate care am trecut prin asta avem tendinta de a ne inchide in noi. Dar nu asta e solutia…acceptarea realitatii este primul pas spre vindecare. Iar curajul de a vorbi despre aceasta trauma este parte din acceptarea realitatii. Si eu l-am pierdut pe George…are pagina aici, pe acest site….Sunt sigura ca si David va avea una. Inca o dovada ca el a existat pe acest pamant, chiar daca viata i-a fost prea scurta pentru acceptiunea noastra. La aceste fiinte pure nenascute sau abia nascuta si chemate la Dumnezeu prea repede, ma gandesc ca la fluturi: traiesc doar o zi…si pleaca fara pacate. Te imbratisex si-ti doresc puterea de a privi mai departe, cu incredere si multa dragoste pentru copilul pe care Dumnezeu ti l-a dat sa traiasca pe aceasta lume: fratiorul lui David.
    Maria

    • Maria-Dumitria zice:

      Multumesc, Maria! Am citit povestea ingerasului tau George. Am citit mai intai pe forum-ul EMMA si apoi aici. Asa am ajuns si eu sa scriu povestea mea pe acest blog. Datorita tie si iti multumesc! Dumnezeu sa te binecuvanteze!

  4. Maria zice:

    Nu uita ca ai in mine o prietena. Si nu numai in mine…din pacate, suntem multe care impartim i suferinta comuna…
    Cu drag, Maria Codruta

  5. Iuliana zice:

    Va trimit si eu povestea mea. Pruncusorul meu nu avea nume, nu stiu cum l-ar fi chemat, dar era foarte dorit si asteptat… era mic, avea 7 saptamani, dar era pruncusorul meu.

    Cand am ramas insarcinata, am mers foarte fericita la doctora la care mergeam de aproape 10 ani. Doctora a fost rezervata si m-a sfatuit sa vedem intai ecografia, apoi sa ne bucuram. La eco a spus sec asistentei ca e suspiciune de sarcina extrauterina pentru ca uterul e pregatit pentru sarcina, dar embrionul nu se vede nicaieri… am inghetat… Cand mi-a vazut privirea goala, doctora a inghetat si ea. Abia atunci a realizat ca prea abrupt imi taiase aripile. A incercat sa imi explice ca va fi bine, ca sigur-sigur se va vedea in cateva zile, dar nu o mai ascultam. Au urmat ecografii la 2 zile, asteptand sa vedem galusca mica care intarzia sa apara. In schimb au aparut sangerarile si durerile cumplite. Nu se comparau cu nimic simtit pana atunci, cu atat mai mult cu cat se impleteau cu golul din mintea mea.
    Intr-o dimineata am simtit ca bebe nu mai este. Pur si simplu. Deja faceam dozarile de beta HCG si s-a confirmat la analiza din ziua urmatoare ca era in scadere. Da, pierdusem bebelusul. Nu am putut plange, nu am putut reactiona, nu raspundeam la nimic din jurul meu. Doar ascultam ce spunea doctora si ma rugam sa nu fie extrauterina.
    Din momentul aparitiei sangerarilor il rugam pe Sf Ioan Maximovici sa ma ajute sa fie sarcina normala, nu extrauterina (diagnosticul fusese deja confirmata de un alt medic la care mersesem de la birou din cauza durerilor care deja ma programase pentru internare si metrotrexat). Ecografic se vedea clar embrionul pe trompa stanga, dar doctora mea ma incuraja ca sigur se vede altceva (ea stia oricum adevarul pt ca este specialist eco) si eu ma rugam la Sfantul. Doctora era in alerta mereu, imi cerea sa tin in buzunar tot timpul eco in care se vedea o formatiune in trompa stanga si sa o arat medicilor cand merg in urgenta daca sangerarile sunt abundente. Si am fost in urgenta la spital de 2 ori. A doua oara, intr-o duminica (a doua zi eram programata pt laparoscopie), m-au retinut fortat la terapie intensiva. Pierdeam sarcina, pierdeam sange negru si se temeau sa ma lase acasa ca sa nu se rupa trompa. Insa Sfantul a facut o minune si in acea seara am eliminat natural aproape fara dureri, o sarcina normala, nu extrauterina (sangele devenise brusc rosu in loc de negru). Parintele duhovnic m-a mustrat bland ca nu m-am rugat pentru viata pruncului, ci pentru tipul sarcinii, pentru ca in mod sigur Sfantul ar fi salvat si pruncul… insa recunosc ca mi s-a parut o indrazneala prea mare sa cer asta…
    Zilele urmatoare am ramas sub observatie in spital, eco foarte dese au confirmat ca totul este in ordine. Nu se mai vedea nimic in partea stanga. Doctora a rasuflat usurata pentru ca ar fi vrut sa nu intervina chirurgical pentru curatarea uterului. Slava Domnului ca nu a fost necesar!
    Au urmat apoi consulturi dese ca sa stim cum se reface uterul, pentru a sti cand este permis sa incercam din nou. Nu pot descrie ce simteam in primele doua saptamani pentru ca nici eu nu stiam ce simt, nu era deznadejde, nu era tristete, era doar un gol imens, era lipsa bucuriei pe care o simteam cu pruncul in pantec…. Nu vorbeam cu nimeni in afara treburilor de birou, nu voiam sa ma intalnesc cu nimeni, iar dragul meu sot se baga efectiv sub privirea mea ca sa il vad si sa il aud. Apoi starea a inceput sa se estompeze. Putin cate putin in fiecare zi.
    Dupa 3 luni am incercat din nou. Nu s-a intamplat nimic. Apoi iar si iar. Nimic… Apoi am renuntat si am lasat totul in voia lui Dumnezeu. Intr-o zi cand deja nu mai tineam seama de perioadele lunii, o colega ma tachina ca sunt insarcinata (nu stia de sarcina pierduta). Am glumit, am ras, dar ea insista. Deja un pic iritata de insistenta, am facut dozarile de Beta HCG. Surpriza: eram insarcinata! Mi-a fost teama sa ma bucur, foarte teama. Am mers des la consult. Am intrebat doctora daca exista riscuri de vreme ce data trecuta a fost extrauterina, insa mi-a raspuns scurt sa nu mai spun niciodata ca a fost extrauterina pentru sarcina mea fusese normala… sau cel putin asta am eliminat…. Au trecut lunile si doctora se bucura alaturi de noi de fiecare saptamana care trecea si bebe crestea. Am nascut acum un an prin cezariana impusa de starea de sanatate un baietel minunat. Il cheama Vladimir si ne umple inima de bucurie in fiecare zi prin gingasia si sensibilitatea lui. Este cu adevarat un dar de la Dumnezeu!

    Iuliana

    • Hristos a inviat!
      Draga Iuliana, multumesc pentru marturisirea ta. Domnul sa te mingiie!
      Ma bucur ca Mintuitorul te-a binecuvintat cu Vladimir. Sa fie sanatos si sa va aduca bucurii!
      Din propria mea experienta, chiar daca rana pierderii lui Nectarie s-a cicatrizat si timpul a trecut, durerea este in inima…
      Pot sa realizez o pagina si cu povestea ta? Sa se numeasca ~Povestea Iulianei~?
      Te imbratisez si iti doresc praznic cu sanatate si cu bucurie pentru miine!

  6. Silvia M zice:

    Doamne ajuta,
    Vreau sa va spun si eu povestea pruncului pe care l-am pierdut la inceputul lui martie 2012:
    Aflasem ca sunt insarcinata in urma cu vreo 10 zile, nici nu apucasem sa ma obisnuiesc bine cu gandul… Mai avem o fetita care ape atunci avea 1an si jumatate iar eu eram fff. stressata intrucat invatam pt. un examen f. greu si f. important pt. cariera mea si pe care il mai picasem de 3 ori pana atunci. Trebuie sa marturisesc cu regret si durere in suflet ca desi imi doream un al doilea copil, nu m-am bucurat cand am vazut testul de sarcina pozitiv si m-am gandit ca era mai bine daca se intampla luna urmatoare dupa ce scapam de acel examen.
    Nu-mi era rau, chiar nu paream sa am nici un semn de sarcina si chiar I-am marturisit sotului ca ma tem ca ceva nu e in regula cu sarcina pt. ca ma simt prea bine(teama mea era ca o sa ma simt rau si ca nu voi putea invata pt. examen). Si pe 6 martie 2012 am inceput sa am o f. vaga sangerare. Am facut atac de panica cand am vazut, nu stiam la cine sa merg, pana la urma am gasit un ginecolog care sa imi faca un ecograf dar nu se vedea mare lucru, mi-a dat o reteta si cand am sunat din nou pt. ca sangerarea se inrautatea mi-a sugerat sa merg la maternitate pt. ca el nu mai era disponibil(sa mai adaug ca si eu sunt medic si ca respectivul imi facuse ecografiile si la prima sarcina). N-am apucat sa iau reteta prescrisa, aveam ceva crampe abdominale si o hemoragie serioasa si a doua zi am mers la altcineva. Ecograful era mai bun si s-a vazut ca bebe inca era si parea viu, avea aproximativ 5 saptamani dar era implantat prost, pe cicatricea de la cezariana precedenta. Am primit o reteta, recomandari de repaus la pat pe care deja il urmam …
    Pe 8 martie hemoragia s-a agravat , durerile au crescut in intensitate si cred ca atunci l-am pierdut pe puiul meu. Din pacate nu o sa stiu niciodata cu certitudine… Apoi mi-am dozat in dinamica beta hcg-ul si era in scadere drastica, mi s-a spus ca nu mai e nici o sansa si ca probabil ca va trebui sa ma chiureteze. Eu eram inebunita, odata ca am pierdut copilul, al doilea la idea chiuretajului, plus ca trebuia sa plec la Bucuresti pt. examen. Ne-am spovedit, ne-am rugat impreuna cu sotul si duhovnicul si in dimineata zilei in care trebuia sa plec la Bucuresti(cu sotul, soacra si fetita de 1 an jumatate pe care inca o alaptam) am fost, mi-a repetat ecografia si uterul era perfect gol, nu mai trebuia nici un fel de interventie desi hemoragia continua. Printr-o minune, poate si pt. rugaciunile sotului timp de 3 zile la moastele Sf.Luca al Crimeii, doctoral, aflate la Spitalul Floreasca unde se sustinea examenul, am luat si chiar cu noata mare desi nu reusisem sa ma pregatesc prea grozav.
    Puiul meu, al nostrum, trebuia sa se nasca la inceputul lui noiembrie 2012 si daca era baiat l-am fi numit Serafim dupa promisiunea pe care o facusem eu inainte de casatorie Cuviosului Parinte Serafim Rose. Dupa cum nu stiu exact cand a trecut la Domnul, nu stiu nici daca era baiat sau fata dar pt. ca m-am rugat sa aflu si apoi, in mod neasteptat am fost rugati sa botezam un baietel care s-a nascut pe 3 noiembrie 2012, practic data cand ar fi trebuit sa se nasca si Serafim al meu, cred ca si el era baietel…
    Dintr-o neintelegere cu duhovnicul, nu m-am rugat niciodata pana de curand pt. el(desi am simtit adesea nevoia), nu I-am aprins lumanari, am plans si am suferit, si plang si sufar si acum. Mi-e f. dor de el desi in iunie 2013 am nascut a doua fetita. De cate ori ma uit la finutul nostru ma gandesc ca asa de mare ar fi fost si puiul meu, ar fi mers si el in picioruse…

    PS: Multumesc pt. crearea acestui blog si aveti permisiunea mea de a publica povestea lui Serafim.

    • Dragă Silvia, iertare că postez așa de tîrziu povestea lui Serafim. Am fost răpusă (: la pat pentru 2 săptămîni de viroza asta de primăvară – ăsta e motivul pentru întîrziere. M-a îndurerat și pe mine povestea ta și sînt alături de tine și te îmbrățișez (:) Pe de altă parte, m-am bucurat de binecuvîntarea lui Dumnezeu, că ai primit o fetiță. Chiar mă gîndesc să creez și pagini cu mămici care – datorită ajutorului lui Dumnezeu și întăririi din partea Lui – au avut și bucuria de a naște prunci după ce i-au pierdut pe pruncii de pe blogul nostru. Ești deja al treilea caz și nu pot decît să mă bucur de bucuria ta/voastră. Domnul să te binecuvinteze și să îți dea putere să mergi înainte, chiar dacă vei sîngera întotdeauna pentru Serafim. Cu dragoste in Iisus Hristos, (:)

  7. Mihaela zice:

    Nici nu stiu cum sa incep…poate printr-un Buna sau mai bine Multumesc ca existati!
    Am descoperit acest blog in urma pierderii puiului meu acum o saptamana…desi imi pare rau pentru fiecare poveste descrisa, nu pot totusi sa spun cat de mult m-a alinat citirea acestora. Sa stiu ca nu sunt singura, ca femei vrednice de rasplata lui Dumnezeu si nu pacatoase ca mine, au fost incercate si poate, binecuvantate cu milostivirea Sa…
    Eram in asteptarea celui de-al treilea pui cand a inceput totul. Dumnezeu m-a binecuvantat cu o fetita de aproape 9 ani ce poarta numele Fecioarei in semn de recunostinta pentru ajutorul dat in timpul sarcinii si nasterii, si un baietel de 3 ani pe care l-am numit dupa numele unui Sfant Apostol, asa cum am primit in vis cu aproape 6 luni inainte de aflarea vestii ca sunt insarcinata a doua oara. Imi doream nespus de mult inca un pui, dar sovaiala si pacatele noastre nu ne-au facut vrednici de acesta. L-am pierdut la 6 saptamani de sarcina…printr-o minune vreau sa cred! 5 doctori m-au suspectat de sarcina ectopica si imi aratau ca singura solutie operatia desi ultimul lucru pe care mi-l doream era crima propriului copil spre a ma salva pe mine! Bunul Dumnezeu, Maica Sa si toti Sfintii carora m-am rugat au randuit sa am hemoragie 2 zile inainte de a ajunge in cele din urma pe masa de operatie. In a doua zi de hemoragie, spre seara cred ca s-a intamplat. Era luni, 1 septembrie 2014. Ziua de nastere in Cer a puiului pe care Dumnezeu mi l-a daruit pentru scurt timp…Dupa alte doua zile, tot cu suspiciunea confirmata ecografic de sarcina ectopica si trompa dreapta fisurata, cu hemoragie interna am intrat in operatie. N-au gasit nimic…doar un chist in afara trompei uterine, care in urma examinarii a rezultat a fi perfecta, mobila si fara alte probleme. S-a milostivit Domnul de mine, pacatoasa, si a luat pruncul la El inainte de a fi ucis de doctori si implicit de mine.
    Nu stiu ce a fost,fetita sau baietel! Nici macar inimioara batand n-au putut vedea doctorii in urma celor 6 ecografii pe care mi l-au facut. Am fi numit-o Nectaria de era fetita sau Efrem daca era baietel, spre cinstea si lauda Sfintilor Nectarie din Eghina si Efrem cel Nou de la Nea Makri.
    Desi incerc sa nu dau crezare viselor, totusi inainte de a afla ca sunt insarcinata am visat ca eram intr-o camera mare de spital. Dadusem nastere unui prunc ce era asezat pe o masa mare, iar eu eram imbracata in camasa de spital. Deodata vad cum puiul meu incepe sa se simta rau invinetindu-se. Strig dupa ajutor dar nimeni nu vine, asa ca incep sa il resuscitez apasandu-i pieptul mic si spunand asistentelor:Asa se face, asa se face! Nimeni nu venea si am inceput sa ma departez usor de masa pe care era asezat copilul, vazand cum se invineteste tot mai mult si viata scurgandu-i-se. M-am trezit…
    Imi aminteam cu groaza de visul avut dupa ce am aflat de sarcina si ma rugam sa fi fost doar un vis lipsit de importanta ca toate celelalte.
    Bebelusului meu nu-i pot da nume nestiind ce a fost si pentru ca Biserica Ortodoxa, din cate stiu eu, nu pomeneste pe nume pruncii decat dupa ce au primit Sf. Botez. Asadar,va ramane in sufletul meu ca puiul mamei, prunc inainte de vreme, pe care Domnul l-a luat la El din motive numai de Milostivirea Sa stiute!
    Va mulumesc din suflet si Bunul Dumnezeu sa va intareasca in acceptarea Voii Sale! Amin!

    • Draga Mihaela, exista 2 hotariri sinodale ale Bisericilor Ortodoxe din Romania si Grecia, potrivit carora – cu binecuvintarea preotului sau a episcopului – se poate savirsi slujba inmormintarii pentru pruncii nebotezati. Iar in Biserica pruncii nebotezati ai parintilor crestini ocupa locul catehumenilor – pentru care se faceau rugaciuni si ectenii in prima parte a Sfineti Liturghii. Asadar, putem sa ne rugam pentru ei, sa le punem nume si sa nadajduim ca Dumnezeu se va milostivi si de ei.
      Domnul sa te ocroteasca si sa te mingiie in durere!
      Te imbratisez (:)
      PostEdit: Vezi, te rog, si hotarirea Sinodului Bisericii Ortodoxe din America, postata aici pe blog, la sectiunea *Noutati*.

  8. Mihai zice:

    Povestea SAREI MARIA.
    Vreau sa va spun povestea fetitei noastre SARA MARIA.Sotia mai pierduse doua sarcini la 4 si 5 luni cu 15 ani in urma intr-o alta relatie.Imi spunea ca ea are probleme si nu poate duce sarcinile pana la capat dar am gasit un doctor la Timisoara un om extraordinar care ia dat incredere si ia spus ca nu vede de ce nu poate avea copii si poate sa incerce chiar daca ajunsese la varsta de 40 de ani.La inceputul lui 2014 am aflat minunata veste ca a ramas insarcinata.Problemele au inceput chiar din primele saptamani cu mici sangerari.La 10 saptamani doctorul a spus ca pliul nucal este cam mare la copil si trebuie sa facem dublu test banuia ca are sindrom Down si nea trimis la un specialist.La 12 saptamni am mers la acesta la control care a spus ca o sa avem o fetita,pliul nucal este cam mare dar asta nu inseamna ca ar avea ceva si dupa un set de analize combinand rezultatele de sange cu cele ecografice a spus ca este in regula pentru moment riscul pentru trisomia 21 era de 1 la 2400 ,trisomia 18 de 1 la 7840 si trisomia 13 de 1 la 6500 si ne asteapta la 20 de saptamani penru alte teste.Perioada asta de doua saptamani a fost foarte stresanta atat pentru mine cat si pentru sotie cu ganduri si plansete ne vedeam visele spulberate,chiar am spus ca si daca ar avea sindromul Down am vrea sa o tinem ca e a noastra si asa vrea Dumnezeu,am refuzat sa mai facem alte teste la 18-20 saptamani pentruca daca ar fii iesit pozitive presupunea sa faca avort terapeutic cu care nu prea am fii fost de acord,sarcina ar fii fost destul de avansata ar fii fost ca o crima si neam pus speranta in Dumnezeu ca totul o sa fie bine si fetita noastra este sanatoasa.la 16 saptamani ia facut o interventie numita serclaj pentru a mentine sarcina.Au urmat saptamani grele sotia avea probleme cu stomacul nu putea manca ce vroia in loc sa se ingrase ea ramanea la aceias greutate am fost si la gastroenterolog dar fara nici un rezultat.Sotia sa gandit si la un nume SARA MARIA care mia placut foarte mult.In timp ce sarcina avansa ecografic fetita ramanea in urma cu greutatea nu crestea cum trebuie si doctorul presupunea ca e din cauza sotiei ca nu mananca cum trebuie,ia schimbat vitaminele si ia spus sa manance mai mult.La 30 de saptamni a avut o sangerare mai puternica am plecat seara la Timisoara am ajuns la 23.30 doctorul ne astepta la spital,ata de la serclaj scapase in jos colul era de 12 mm iar fetita mai crescuse dar tot era in urma cu aproape o luna avea 1400 g si a internat-o de urgenta la spital.doctorul a spus ca pana naste nu mai pleaca din Timisoara si poate sa nasca oricand.A stat internata o saptamana dupa noua lege nu o putea tine mai mult si am gasit o chirie,nu mai puteam pleca acasa.Am mers la control la doctor fetita nu prea mai crescuse 100 g in doua saptamani iar doctorul a spus ca in asemenea conditii o mai tine maxim o saptamna si ii face cezariana ,era riscul ca fetita sa nu se hraneasca si sa moara in burta.Seara a sunat doctorul care a zis ca ar vrea sa mergem sa ne vada si alt doctor pentru a avea inca o parere daca sa scoata fetita sau nu,era acelas la care am fost pentru trisomii care dupa ce a consultat-o ne-a intrebat de ce nu am mai fost la 20 de saptamani la control si a spus ca fetita are doar 1320g,lipsa corp calos si ochii departati insemna ca este grav bolnava si ca asta nu e un motiv sa-i faca cezariana mai repede.Am vb cu doctorul nostru care a zis ca este foarte grav daca este asa si el totusi iar face operatia ca spera sa nu aiba nimic si in felul asta sa o salveze.Sotia era distrusa plangea incontinu.Seara a sunat iar doctorul era nehotarat ce sa faca a zis sa-l mai lasam o zi doua sa ia o decizie.Drama se accentua ne era frica sa nu moara in burta lucru care ar fii fost devastator si ce e drept daca ii facea cezariana ar fii fost o usurare am fii vazut adevarul ce e cu fetita noastra.Eram disperati asteptarea asta ne macina.A doua zii seara a sunat doctorul si a zis ca daca suntem hotarati ii face cezariana joi sau vineri eu am spus joi pentru ca vineri era Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul.Joi dimineata pe 28 august 2014 am mers la spital,pe sotie au luat-o sa o pregateasca pentru operatie,inainte de operatie doctorul ia mai facut un control si a observat faptul ca ramasese fara lichid amniotic lucru care presupunea oricum operatia de urgenta.Ma chemat intr-o camera si cu lacrimi in ochi doctorul mia spus sa nu credem ca a luat decizia sa o opereze ca sa omoare copilul ci el are speranta ca este sanatoasa si nu creste din alte motive si in felul acesta ii da o sansa sa traiasca.Dupa doua trei ore groaznice de asteptare a venit doctorul mia strans mana a spus sa ma linistesc ca operatia a decurs bine la prima vedere fetita este bine seamana leit cu mine, are corp calos si el crede ca nu are nimic,au dus-o la terapie intensiva si au pus-o in incubator dar era normal pentruca era prematura.Am plans de bucurie ,am vb si cu sotia la telefon plangea si ea,o vasuse pe micuta eram foarte fericiti amandoi,am mers sa o vad si eu,intradevar semana cu mine si nu mi se parea sa aiba vreo malformatie .A doua zii de dimineata a venit doctorita neonatolog care ne dat vestea groaznica ca totusi fetita este grav bolnava are corp calos dar are alte parti din creier lipsa,nu are nici o sansa sa supravietuiasca,are ceva dar nu stie ce si o sa-i faca testele genetice.Atunci pentru a nu stiu cataoara ni se spulberau visele si nu imi venea sa cred ca totusi e bolnava.Fetita manca,simetric era normala,nu facuse nici o complicatie dupa cateva zile a deschis si ochisorii parca ne dadea sperante ca o sa fie bine doarca nu deschisese pumnii si dupa spusele doctorilor era semn ca are o suferinta.Dupa 4 zile de dormit in masina,nu mai aveam bani de chirie sau de pensiune am plecat acasa iar sotia a ramas in spital dar inainte sa plec am depus actele pentru certificatul de nastere.Duminica mam intors la Timisoara am vb cu un preot sa vina sa o botezam,a fost un botez mai scurt facut la terapie intensiva dar totusi aveam credinta ca am facut un lucru bun.Luni dimineata nea chemat doctorita neonatolog venisera testele genetice rezultatul era devastator Trisomia 18 (sindrom Eduards) era scris negru pe alb,avea malformatii la inima,cap,stomac, organe genitale incompatibile cu viata nu mai aveam ce face,doctorita ia spus sotiei ca poate pleca acasa nu mai are ce face in spital poate sa opreasca alaptarea pentruca fetita nu o sa reziste mai mult de cateva zile.In prima faza am hotarat sa ramana totusi in spital dar apoi vazand starea sotiei am convins-o sa vina cu mine acasa nu mai rezista singura in spital si oricum avea dreptul sa o vada 5 minute pe zii.Iam spus doctoritei ca plecam acasa a spus ca facem foarte bine si crede ca pe seara sau cel tarziu a doua zii o sa ne sune ca micuta nu mai rezista mult,am rugat-o sa ne lase sa o mai vedem odata ,cand sa intram era o asistenta langa incubator micuta avea hemoragie o stergea la gurita de sange,a ridicat capacul nea lasat sa o atingem a deschis si ochisorii parca sa ne mai vada odata se vedea pe ea ca sufera si are dureri.Inainte sa plecam am fost de i-am scos certificatul de nastere,sotia statea cu el in mana si plangea.In drum spre casa vorbeam parca cu Dumnezeu incercam sa-l inteleg ca a ramas gravida,a dus sarcina pana aici in conditiile in care doar 5% di copii cu asemenea malformatii ajung sa se nasca dar nu putea sa inteleg de ce ne mai chinuie pe noi si mai ales pe fetita noastra,il rugam sa faca sa se termine odata chinul nostru.A doua zii am mers la lucru si pe la 9 a sunat doctorita ,fetita murise cu o zii inainte chiar dupa ce am plecat noi,a spus sa merg a doua zii la Timisoara sa semnez actele si sa nu-i spun inca sotiei sa o mai las pana seara.Am sunat-o pe sotie dar vazand ca parca era un pic mai linistita ca este acasa am decis totusi sa o las pana seara.Pe la trei nu am mai rezistat si am plecat acasa,nu stiam cum o sa-i spun, statea in pat se vedea ca a plans toata ziua,m-am apropiat de ea am sarutat-o pe frunte si am izbucnit in plans a inceput si ea sa planga intelesese ca micuta nostra sa dus ma intrebat doar A MURIT? si CAND? Fetita a murit la 14.30 pe 8 septembrie de Nasterea Maicii Domnului parca i sa facut mila de ia si a luat-o in ceruri,a trait 11 zile care pentru noi au fost si cele mai frumoase zile din viata noastra dar si cele mai groaznice.A doua zii la 8 am fos la spital sa facem actele sa o luam de la morga.Am zis ca o inmormantam la Timisoara dar cand am vorbit cu cel care se ocupa de lucrurile astea a spus ca o sa o inmormanteze cand are timp probabil la sfarsitul saptamani nu ne spune nici ziua si nici ora doar o sa ne spuna numarul parcelei din cimitir.Atunci am decis sa o luam acasa dar cand am sunat la cateva cimitire nu aveau loc era si in jur de 2500 lei doar locul doar la un cimitir a spus ca gaseste pe undeva un loc fiind copil si nu ocupa asa mult loc si costa 1250 .Eram disperati trebuia sa o luam de la morga dar nu aveam unde sa o ducem atuci am sunat la bunici la Tebea care au vb cu preotul si au spus sa o ducem acolo ca pregatesc ei tot,iau cumparat si un sicriu de copii alb ,noi urma doar sa o ducem.Am facut rost de o cutie mica de lemn in care sa o punem,iam rugat pe cei de la morga sa o inbrace intr-o rochita si sa o inveleasca intr-o paturica in ideia sa o pot scoate din cutiuta si sa o pot muta in sicriu.Diminiata la 8 am fost la morga am pus fetita in porbagaj si am plecat,ne luam in sfarsit fetita cu noi dar nu sa o ducem acasa ci la cimitir,era groaznic.Pe drum parca ascultam sa vad nu se aude nici un planset de copil,speram sa se trezeasca fetita din somnul cel lung.Am ajuns la Tebea totul era pregatit ,sicriul alb ne astepta in fata bisericii,am deschis cutiuta si am vrut sa o mut dar cei de la morga nu iau acoperit cu patura si capul atunci am vazut niste cusaturi mari de la autopsie pe capusorul ei si nu am mai avut puterea sa o mut ,am pus cutiuta cu totul in sicriu.deabia atunci am realizat ca micuta noastra sa dus si nu mai am ce sa fac.A inceput slujba si de fiecare data cand preotul rostea numele de SARA MARIA parca imi infigea un tarus in inima,in clipele alea ii ceream un semn la Dumnezeu ca fetita noastra este bine acolo unde sa dus si pentru prima data in 32 de ani nu ma mai puteam tine pe picioare si parca mi se urcase tot sangele in cap,nu stiu daca ala a fost semnul cerut sau doar emotiile si agitatia din ultimele zile.In cele din urma sa terminat slujba ,preotul a tinut un discurs frumos despre copii care parasesc aceasta lume,dupa care am dus-o pe micuta pe ultimul ei drum.Parca eram mai linistiti se terminase tot dar zilele ce au urmat au fost foarte glele cu multe intrebari De ce ni sa intamplat noua? si multe altele.O perioada de timp nu am vb cu nici un prieten deabia dupa vreo doua saptamni am inceput sa mai raspundem la telefon si mesaje.Totul sa schimbat pentru noi ,viata nu mai este la fel,nu mai vad lumea cu aceiasi ochi mi se pare ca traim intr-o lume naiva si inconstienta care nu realizeaza ca totul se poate schimba intr-o clipa,ma tot gandesc cum de permite Dumnezeu sa se intample asemenea lucruri de ce chinuie copilasii poate pentru pacatele noastre sau ale neamului,aud lumea spunand ca Dumnezeu este bun si stie El de ce se se intampla toate astea dar eu nu mai pot sa cred ca este BUN ,cred ca este DREPT il vad ca pe un JUDECATOR care te pune sa-ti platesti pacatele tale sau ale neamului si nu te iarta niciodata fara sa platesti cumva ca ai gresit,toate pacatele se platesc pe lumea asta si nu exista minuni,imi este frica de EL si de puterea Lui si as vrea sa-i inteleg deciziile dar imi este foarte greu.Sotia a facut in tinerete trei avorturi,poate este de acuzat pentru inconstienta ei din tinerete dar a pierdut doua sarcini si un copilas Oare nu este prea mult? ajungem la vorbele Ochi pentru ochi,dinte pentru dinte.Vad pe facebook prieteni care au copii si sciu ca se simt Binecuvantati sau pe altii ii aud ca spun „NEA BINECUVANTAT DUMNEZEU cu acest copilas” oare noi care am pierdut un suflet de copil atat de mic si de nevinovat Cum ar trebui sa ne simtim? Nebinecuvantati? Blestemati? Durerea este mare,nu am avut ocazia sa ne luam fetita in brate sa o tinem la piept,am luat-o in maini doar intr-o cutiuta de lemn,am luat-o de la spital si am pus-o in porbagaj ca pe o cutie de pantofi am avut ocazia doar sa o atingem si sa-i vedem ochisorii.Ma doare ca lumea nu realizeaza ca chiar daca a fost un copil asa mic a fost o pierdere enorma,toti zic Lasa ca poate a fost mai bine asa,Decat sa chinuie sau Lasa ca mai incercati si faceti altul.Acum am un certificat de nastere.unul de deces si un loc in cimitir ,in loc sa cumpar pampers cumpar lumanari,in loc sa fac camera copilului trebuie sa-i fac cruce si mormantul,am doar speranta ca am reusit poate sa salvez un suflet reusind sa-i facem si botezul dar pretul platit si suferinta pentru a salva acel suflet este foarte mare.Ne-am pus speranta in Dumnezeu ca o sa fie bine si nu a fost ,dar poate cum zice lumea STIE EL DE CE SE INTAMPLA TOATE ASTEA.Acum ii cer in fiecare zii fetitei mele sa ne ierte ,poate din cauza pacatelor noastre a suferit 11 zile pe lumea asta si a ajuns unde este platind cu viata ei pentru greselile noastre,chiar daca poate ii este mai bine si se bucura de dragostea Tatalui Ceresc si nu de dragostea noastra,ma rog la DUMNEZEU sa ne ierte pentru tot ce am gresit si sa aiba grija de sufletul fetitei noastre.Acum o saptamana am fost cu sotia la controlul de 6 saptamani de la nastere si doctorul a spus ca trebuie sa mai incercam neaparat incaodata sa-i mai dam o sansa sa ne ajute sa avem un copil dar neaparat sa facem amniocenteza care o sa ne spuna in proportie de 98% ca o sa avem un copil sanatos dar ne este fica ,daca rezultatul o sa fie negativ si o sa fim nevoiti sa faca avort terapeutic,Sa ne punem speranta in Dumnezeu ca o sa fie bine? nu stiu ce o sa facem doar cu timpul o sa vedem ce o sa fie.Indiferent cum a pierdut fiecare dintre voi un copil nascut sau nenascut sau ati fost nevoite sa faceti avort din diferite motive ,stiu ca este foarte greu si doar va pot dorii sa va dea Dumnezeu putere sa treceti mai departe.As vrea foarte mult sa faceti o pagina cu povestea noastra.Va multumesc frumos.

    • Doamne ajută!

      Am creat o pagină pentru Sara Maria.
      Dumnezeu să o îmbrățișeze cu Lumina Feței Lui, iar pe voi să vă mângâie.
      Cum am mai spus-o de atîtea ori, în comentariile mele, rana aceasta a morții copiilor noștri nu se va vindeca în totalitate niciodată din inimile noastre. Trebuie să învățăm să trăim cu ea. Sînt alături de voi în durerea voastră! Mulțumesc că ne-ați împărtășit povestea fetiței voastre!

  9. lmihai zice:

    Multumim pentru gândurile frumoase si mai ales pentru pagina creata in amintirea micutei noastre Sara Maria,am si cateva poze când era in incubator dar nu am stiut unde sa le postez.

  10. Eu am pierdut mai multe sarcini, prima la 20 de saptamani , a fost o sarcina greu obtinuta, apoi au mai urmat 3, una cu gemEni la 9 saptamani si inca 2. Am rămas cu cicatrici pe uter si in I’m posibilitatea de a duce o sarcina.
    De multe ori am simtit ca mor de durere. Dar Dumnezeu e mare!!! Am trait si văzut minune a Lui.

  11. Ela zice:

    Am ajuns aici cautand rugaciuni care ar fi potrivite pentru copilul pe care nu am apucat sa il tin in brate… Nu a trecut nici o saptamana de cand am ajuns noaptea la camera de garda, speriata de o sangerare neasteptata. Deja plangeam…parca l-am simtit zilele acelea cand i-a incetat inimioara inauntrul meu, dar nu vroiam sa gandesc nimic negativ, ca sa nu ii fac vreun rau… Doamna dr a incercat sa ne linisteasca, ca nu e neaparat ceva in neregula. Insa…mi-a fugit pamantul de sub picioare cand a zis „exista o problema…lui bebe nu ii mai bate inima”. Aveam aproape 9 saptamani de sarcina – stiu, o varsta mica. Dar asta nu inseamna ca nu il iubeam deja. Era speranta si bucuria noastra, ca vom avea al doilea copil, dupa mai bine de doi ani in care nu reuseam sa concepem. Desi ne-am supus timp de un an multor analize, toate bune. Amandoi sanatosi, nici 30 de ani impliniti. La 24 a aparut primul nostru copil, o fetita sanatoasa si dorita din suflet. Nu eram pregatiti in totalitate, insa stiam ca imi doresc tare mult. A durat doar 4 luni sa o concepem, m-am rugat la Dumnezeu sa ne trimita un copil, i-am promis ca il vom iubi neconditionat, si vom avea mare grija de el. Ne-am casatorit pe repede inainte, ne-am luat casa si ne-am pregatit cum am putut. Cu mici emotii, sarcina a decurs bine in mare parte, si am ajuns la programarea cezarienei. Cand mi-am vazut fetita, tocmai nascuta de doua minute, am pupat-o pe obraz si nu imi venea sa cred cat de frumoasa poate fi, parca vazusem o bucatica din Dumnezeu. Nu exista lucru mai frumos pe lumea asta decat sa ii tii in brate, sa le simti caldura si sa ii privesti in ochi…am simtit ca avem un cu totul alt rost in viata asta. Si ne doream asta din nou, cu toata inima. Aleseseram, dupa stat pe ganduri, sa programam o interventie laparoscopica si histeroscopie, ca ultima speranta ca putem descoperi ce este in neregula, dupa atata timp de nelamuriri si neliniste, dupa atatea analize si nenumarati medici la care am fost, majoritatea ridicand din umeri. Iar atunci s-a intamplat. Cu 3 zile inainte de data stabilita a interventiilor, testul de sarcina a iesit pozitiv. Parca era copilul meu, spunandu-mi sa nu ma mai chinui, ca el va veni la mine. Eram amandoi foarte fericiti. O luna si o zi – atat a durat fericirea vestii, pana cand am ajuns intr-un moment de disperare si tristete, de durere ca nu mai era copilul nostru. Copilul pe care l-am asteptat mult timp, pe care il vedeam deja mare si abia asteptam sa ii spun ca ii multumesc pentru ca a aparut la timp, copilul pentru care ne rugaseram din suflet si pentru care am pus multe acatiste, udate cu lacrimi de speranta si dorinta. Am plecat in seara aceea de la urgente, disperata sa ii pot spune ca imi pare rau,ca il iubeam si ca il rog sa ma ierte daca i-am gresit cu ceva. Si sa il rog pe Dumnezeu sa aiba grija de el. Un sentiment inexplicabil de vinovatie, cu toate ca de cand am aflat de el, l-a ascultat intocmai pe doctor si am facut tot posibilul sa am grija de mine, sa il pot tine in siguranta, sa creasca si sa il strangem in brate. Am mers acasa, pentru cea mai lunga noapte din viata mea. Nu intelegeam de ce, nu puteam sa cred ca e adevarat, si nu imi gaseam locul sa ma reasez intr-o lume in care copilul meu nenascut nu avea sa mai fie. Nu cred ca vor trece vreodata durerea si tristetea, senzatia ca imi tremura tot corpul cand plang si ma gandesc ca as vrea sa ii spun cat de rau imi pare ca nu am putut face nimic. Sentimentul de neputinta ca sunt om, un om care nu a putut opri sa se intample acest lucru…Tot ce imi aduce alinare e sa ii spun fetitei mele ca o iubesc mai mult ca orice, ca poate intr-o zi ii va da Dumnezeu un alt fratior sau surioara, si ii va putea pune din nou un nume, cum ii pusese si bebelusului „pe care l-am lasat la doctor”….si sa ma rog. sa ma rog din suflet ca si copilul meu din ceruri sa stie ca il iubesc, ca nu il voi uita si ca atat cat voi trai, ma voi ruga ca Dumnezeu sa aiba grija de el…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s